Tehnicile moderne permit aflarea foarte multor informaţii despre viaţa copilului în uter. Pe această cale o femeie însărcinată poate fi pusă în gardă asupra eventualelor malformaţii ale fătului. Cel mai frecvent test de diagnostic este amniocenteza, care se realizează după a 16 – a săptămână de sarcină. Metoda constă în introducerea unui ac subţire prin peretele  abdominal, sub ghidaj ecografic, extragerea unei mici cantităţi de lichid din sacul amniotic din uter şi examinarea celulelor fătului recoltate.

O altă metodă este tehnica eşantioanelor cu vilozităţi corionice şi se realizează la a 11-a săptămână de sarcină. Ea constă în analizarea cromozomilor din celulele prelevate din placentă, prin biopsie.  Ceea ce trebuieşte scos în evidenţă este că motivul principal pentru care se recurge la diagnosticul prenatal nu este aflarea datelor necesare unei naşteri fără riscuri ci identificarea deficienţelor genetice.

Pericolul unor eventuale malformaţii îi determină pe părinţi să avorteze copilul.

Ceea ce nu se ştie foarte bine este că oricât de perfecţionate ar fi tehnicile de diagnostic, rezultatul nu este niciodată sigur, iar riscurile sunt multiple. În urma acestor intervenţii, care presupun pericolul înţepăturii cu acul în timpul puncţiei, mulţi copii au rămas mutilaţi. Studii recente arată că testele de diagnostic (chiar amniocenteza) au o anumită influenţă asupra dezvoltării membrelor copilului. Pot suferi, bineînţeles, infecţii cauzate de puncţie, şi femeile. . .În Marea Britanie, testele cu vilozităţi corionice produc o rată a pierderii de sarcină între 2-5%.
Deci, în primul rând,  trebuie  să  reţinem  căci  cu  toată  tehnica  înaltă, un
astfel de diagnostic este departe de certitudine  şi  de  multe ori copilul depistat cu handicap poate fi în realitate sănătos.

(”O viziune asupra vieţii” de L. Ciochină şi C. Iftime)

Nota: cartea aceasta o avem si in biblioteca noastra, cei interesati sa o citeasca ne pot suna la 0727.781691.