Skip to content

Asociaţia Provita filiala Gorj

membră a Federaţiei Provita. "Cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt."

Archive

Archive for March 7th, 2008

Iată în continuare o mărturie despre cât de mult preţuiau fecioria primii creştini:

Mucenicia Sfintei Eufrasia fecioara

Sfânta Eufrasia a fost din cetatea Nicomidiei, în vremea împărăţiei lui Maximian (286-305) şi era de neam vestit, frumoasă la chip, cu bune obiceiuri şi credincioasă roabă a lui Hristos. Şi, fiind prinsă de închinătorii la idoli, a fost silită să aducă jertfă zeilor, dar nesupunându-se, a fost bătută cumplit, dar ea a răbdat aceasta cu bărbăţie. Apoi, dată a fost spre a fi batjocorită de un barbar, şi acesta a dus-o pe ea la casa sa. Iar ea, neîncetat, în mintea ei, se ruga Preacurat Mirelui său, lui Hristos, ca să-i păzească fecioria ei nestricată.
Deci, când barbarul acela s-a închis în casă, sfânta l-a rugat pe el să o aştepte pe ea puţin, făgăduind să-i dea o buruiană pe care, de o va purta cu el, nu-l va răni pe el nici o armă a duşmanului, zicând ea despre sine că este fermecătoare. Iar barbarul i-a zis ei: ”Îmi vei da pe urmă buruiana aceea.” Dar înţeleapta fecioară a răspuns: ”Nu este cu putinţă să fie găsită buruiana aceea de femei nefecioare, ci numai de fecioare nenuntite, pentru că de nu va fi arătată de fecioară curată, apoi nimic nu lucrează.” Şi a lăsat-o barbarul până ce-i va arăta acea buruiană. Atunci sfânta ducându-se în grădină şi adunând nişte buruieni, pe care le-a găsit acolo, i le-a adus. Iar el i-a zis: ”Cum voi şti că sunt adevărate cele spuse de tine?” Ea şi-a pus buruienile pe gâtul său şi i-a zis lui: ”Ia o sabie ascuţită şi repezind-o tare cu amândouă mâinile, loveşte în gâtul meu cât vei putea, şi din aceasta vei vedea căci cu nimic nu mă va vătăma sabia ta.”
Iar el, crezând cuvintele ei, a luat sabia şi a dus-o la capul sfintei fecioare; apoi, repezind-o tare, i-a tăiat cinstitul ei cap. După care, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâşnea din dinţi; dar ce folos, pentru că înţeleapta fecioară s-a dus neintinată către Mirele său Hristos, lăsând minunat chip de întreagă înţelepciune, voind ca mai bine să moară, decât să-şi piardă fecioria.

Despre Sfântul Lavrentie de Cernigov se spune că, pe când era în viaţă, nu participa la cununia celor ce veneau să o facă în Mânăstirea Cernigovului. Şi aceasta, pentru că, fiind înzestrat cu darul înainte vederii, cunoştea dinainte când cei ce se cununau mai erau sau nu feciori.
Totuşi o dată a rămas şi s-a rugat mult pentru cei doi tineri, iar la sfârşit a spus că: ”această pereche într-adevăr a fost o pereche de feciori, fată şi băiat, pentru că am văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul.”
Iată o mărturie din care se vede clar cât de importantă este pentru suflet starea de curăţie, trupească şi sufletească, a celor ce se căsătoresc şi cât de plăcută este înaintea lui Dumnezeu.
Întrebarea serioasă ce trebuie să şi-o pună tânărul sau tânăra este: până unde trebuie să meargă în relaţia de prietenie ce precede căsătoria? Până la relaţia trupească? Filmele erotice pe care le vede pe toate canalele, site-urile provocatoare de pe internet, revistele porno ce stau pe toate tarabele vor îndemna să se facă aceasta. Se aduc şi argumente ”medicale” şi ”ştiinţifice” care ar demonstra că abstinenţa până la căsătorie nu-i sănătoasă.
Poate fi cuprins şi de un complex de inferioritate. Colegii lui, prietenii lui, au făcut-o. De ce să nu o facă şi el?
Şi totuşi învăţătura cuminte a Bisericii îi spune să n-o facă. Va veni şi vremea sexului. Mai sunt şi tineri integri care nu o fac până la căsătorie. Dacă tânărul este cu adevărat curajos, poate spune şi nu. Mulţi adolescenţi îi respectă tocmai pe cei ce au curajul să fie ei înşişi, să nu le pese de ce le spun alţii, chiar cu riscul de a fi luaţi în batjocură.
Voim să facem referire acum la cei care se gândesc că, după o tinereţe zbuciumată şi pătimaşă, se vor aşeza la casele lor şi vor duce o viaţă creştină. Ei nu ţin cont de faptul că sufletul nostru e ca o ceară în care se imprimă toate faptele noastre, bune sau rele, că după ani de zile trăiţi în desfrâu, sufletul va fi bolnav şi că vindecarea se va obţine cu multă greutate.

Poate aţi auzit de deviza ”Make love, not sex!” Am văzut că în ultima vreme această deviză e slogan al unor tineri din Occident care, conştienţi de faptul că sexul a devenit miezul oricărei poveşti de iubire, protestează faţă de înţelegerea greşită a sexualităţii. Ei observă câtă publicitate se face pentru amorul în lift, pe plajă sau în alte locuri publice şi îşi dau seama că s-a ajuns la o pervertire totală a dragostei.
Ce este interesant la aceşti tineri protestatari? Că sunt conştienţi că exacerbarea sexualităţii la care s-a ajuns în ziua de astăzi nu a adus şi un plus de dragoste.
Totuşi, ei nu înţeleg că viaţa sexuală a tinerilor necăsătoriţi poartă pecetea păcatului, ci au înţeles doar că plăcerea sexuală nu poate fi centrul unei relaţii. Ei sunt susţinătorii unei sexualităţi copleşite de iubire. Numai că o astfel de poziţie este utopică. Spunem că nu noi stabilim ce e bine şi ce e rău. Că, dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci am fi de acord cu modul în care înţeleg ei deviza de mai sus.
Dar, pentru că Dumnezeu există, noi înţelegem deviza tocmai ca pe un imbold pentru căsătorie: cei care se iubesc să caute să primească binecuvântarea dumnezeiască pentru dragostea lor.
Aşa e în viaţă. Faptele noastre sunt judecate de Dumnezeu, nu de noi. Dar faptele noastre sunt paşaportul nostru spre Rai sau spre Iad.
Pentru că ne dăm seama că nu de ameninţări cu chinurile veşnice aveţi nevoie, vă repetăm că cei care au încercat să-şi întemeieze o familie fără să ţină cont de voia lui Dumnezeu au eşuat. Chiar aceste suferinţe şi singurătatea pe care le implică aceste eşecuri sunt o pregustare pământească a iadului.

(P.S. Andrei Andreicuţ – ”Mai putem trăi frumos?”; Danion Vasile – ”Cartea Nunţii”)

    Doamne, Dumnezeul nostru, trimite pe Fiul Tău în ieslea Betleemului vieţii noastre, ajută bunelor noastre năzuinţe de dreptate pentru toţi fiii acestui neam, fă să piară nelegiuirea mamei care-şi ucide copilul în propriul ei pântece, scapă nevinovatele fiinţe sortite morţii, fără ca ele să se poată apăra şi binecuvântează lucrarea pe care voia Ta cea sfântă a sădit-o în inimile noastre. AMIN.

Jertfiţi-vă pe altarul familiei, născând şi crescând copii, pentru că părinţii ce îşi omoară pruncii îşi nimicesc singuri continuitatea vieţii şi pomenirea lor pe acest pământ.
Prin naşterea şi creşterea copiilor părinţii aduc lui Dumnezeu o jertfă bineplăcută, se fac purtători de cruce, iar crucea este calea ce duce la mântuire.

Să căutăm a ne arăta vrednici acestei meniri dumnezeieşti pentru a nu auzi în ziua judecăţii: „Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23).

Pruncul stă în pântecele  maicii sale în poziţie de rugăciune. Să nu întrerupem rugăciunea cea mai sfântă, şi cea mai bineprimită de Dumnezeu!

„Femeia se va mântui prin naştere de fii”. ( I Timotei 2, 15).

Mulţi oameni cred că micuţa fiinţă plămădită în trupul mamei nu ştie şi nu simte nimic atunci când devine victima unui avort.

Un mare medic american, domnul Bernard Nathanson, director al unei clinici în care se efectuau 30.000 de avorturi pe an, a realizat filmarea cu ultrasunete a avortului unui făt de 3 luni. Filmul dovedeşte fără putinţă de tăgadă, că fătul simte apropierea ameninţătoare a instrumentului  ucigaş. În acele momente, el se mişcă agitat, bătăile inimii cresc de la 140 la 200 pe minut şi, încercând parcă să se salveze, deschide larg gura, ca într-un strigăt de disperare, rămas, din păcate, fără ecou.
Secvenţe din acest film, intitulat în mod sugestiv „STRIGĂTUL MUT”, au reuşit să convingă multe femei să renunţe la avort.
Ne întristăm când auzim de războaie, dar ignorăm faptul că de-a lungul timpului avortul a curmat mai multe vieţi decât toate războaiele la un loc. El a devenit războiul discret şi acerb purtat pe câmpul de luptă al trupurilor noastre, împotriva celor mai inocente fiinţe omeneşti.

La naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, cei apropiaţi, văzând minunile ce au însoţit acest eveniment, se întrebau: „Ce va fi, oare, acest copil?” (Luca  1, 66). O astfel de întrebare ar trebui să-şi pună orice familie care se hotărăşte  pentru avort: „Oare ce ar putea deveni copilul acesta? Poate un mare om de ştiinţă, sau un mare scriitor! Poate chiar toiagul şi mângâierea bătrâneţilor noastre!”
Pentru ce ne temem? Oare, Cel Ce hrăneşte pasările cerului, nu va avea grijă şi de cel poartă chipul şi  asemănarea Sa?

Eu şi soţul meu am fost chemaţi la Moscova prin telegramă de sora mea Prascovia, care lucra ca şi chirurg la secţia nr.4 a spitalului Kremlinului. Când am apărut, ea s-a bucurat nespus:
– Ce bine că aţi venit la timp. Vă voi da nişte indicaţii şi dispoziţii. Mâine seară la ora 8 voi muri.
Ne-am uitat la ea cu mare teamă şi părere de rău, gândindu-ne că nu mai este în toate minţile, deşi în exterior Prascovia arăta ca de obicei. Spre mirarea noastră, ne-a destăinuit următorul lucru:
– Să nu vă miraţi de ceea ce vă voi povesti, ci să trageţi singuri concluziile pentru voi înşivă. Ştiţi că nu fac parte din rândul fanaticilor visători, dar faţă de întâmplarea care a avut loc, chiar şi mie îmi îngheţă sângele în vine.
Fac o paranteză. Sora mea – medic emerit al URSS, veteran de război – a fost chirurg pe front şi a văzut moartea în fiecare zi. După război a continuat să lucreze ca şi chirurg în spital. Era atee convinsă şi pe toţi credincioşii îi socotea oameni reduşi, zicând că ”pentru ei plânge în prostie”. Şi dintr-o dată, o asemenea declaraţie neaşteptată din partea ei… Cu cinci ani în urmă i s-a făcut operaţie datorită unei tumori maligne la sân şi ea, medic fiind, a înţeles că viaţa i se stinge cu fiecare zi, deoarece boala progresa. Şi la un moment dat a avut un vis. Se afla într-un loc necunoscut. Brusc a văzut în faţa ei o Femeie înaltă şi dreaptă, îmbrăcată în veşminte lungi, care stătea cu spatele la ea. Chipul nu i se putea vedea, iar în jurul capului avea o aureolă strălucitoare, de parcă soarele lumina natura din jur. Şi atunci Prascovia a auzit un glas:
– Vrei să mai trăieşti? Roag-o pe Ea!
S-a uitat în jur – nu era nimeni.
– Cine ar putea fi? – a gândit.
Căci tocmai să trăiască îşi dorea. Şi a început să se roage:
– Femeie! Lasă-mă să mai trăiesc!
Dar femeia parcă nu auzea. Atunci a răsunat din nou glasul cel tânăr:
– Roag-o!
Prascovia a repetat:
– Femeie, lasă-mă să mai trăiesc, fiul meu încă nu s-a realizat în viaţă!
Dar aceea tăcea. Şi numai glasul repeta mereu:
-Roagă-te! Roag-o pe Ea!
Iar Prascovia i-a răspuns glasului pe un ton răstit:
– De ce să mă rog, Ea nici măcar nu îmi dă atenţie!
-Dar tu roag-o. Ea este atotmilostivă!
Şi Prascovia a început iarăşi să se roage. Şi deodată a auzit un glas blând, încet:
– Dar tu nu crezi în mine!
– Voi crede – s-a jelit Prascovia. De acum încolo voi crede!
– Atunci e bine – a răspuns Femeia. Îţi voi mai da întocmai cinci ani de viaţă, vei aranja treburile fiului şi îţi vei duce traiul pe pământ în fapte bune şi în pocăinţă. Îmi este milă de voi toţi. Umblaţi pe pământul meu, respiraţi harul, dar în cămara lui Dumnezeu nu păşiţi. La biserici nu mergeţi şi nu vă rugaţi… Nu slava omenească are preţ ci slujirea înaintea Domnului. În pace trebuie să trăiţi pe pământ, dar neamurile toate luptă. Domnul pacea v-a adus-o, dar voi nu înţelegeţi…
Prascovia s-a trezit şi a plecat în fugă la biserică. Şi-a cumpărat carte de rugăciuni şi a aflat ce înseamnă spovedania, împărtăşania, maslul şi cum este corect să se închine. Nu a mai lipsit de la nici o slujbă dumnezeiască. Ore întregi nu se ridica din genunchi, stând la icoana Maicii Domnului. În această perioadă fiul ei s-a orânduit iar ea şi-a pus în ordine toate treburile pământeşti. Boala, după cât se părea, bătea în retragere. Prascovia s-a căit adânc înaintea Domnului pentru păcatele ei ( mândria şi iubirea de sine) pe care le-a săvârşit prin lipsa de înţelegere, prin nedorinţa de căuta adevărul. Celor credincioşi le-a cerut iertare şi a înţeles că, în general, credinţa este darul lui Dumnezeu.
Cea atotmilostivă – Maica Domnului –  i-a descoperit adevărul şi i-a dat timp pentru pocăinţă şi curăţire.
   ”Fiecare are dreptul să aleagă binele sau răul. Şi, potrivit cu alegerea făcută, suntem apoi judecaţi”  – şi-a încheiat ea povestirea.
Prascovia ne-a poruncit să-i pomenim pe toţi cei vii în biserici şi mânăstiri, să dăm pomelnice ”pentru sănătate”, iar pentru cei răposaţi să dăm pomelnice ”pentru odihna sufletului”.
– Să nu îmi puneţi monument funerar – a spus ea – ci o cruce simplă şi să semănaţi flori. Să îngropaţi fără fast trupul meu şi să nu-mi faceţi pomeni gălăgioase. Acestea  nu  mă  vor  ajuta. Mai  bine  duceţi merindele la biserică, acolo se şi face pomenirea. Eu am lăsat din timp moştenire la mânăstiri ceea ce am putut din averea mea. Sufletul va avea nevoie pe lumea cealaltă de ”ajutorul lor grabnic”. Vă rog să nu mai beţi băuturi alcoolice tari. Mai bine beţi puţin vin de casă. Să vă închinaţi peste tot şi să închinaţi totul: şi mâncarea, şi locuinţa, şi patul. Să nu uitaţi nici o clipă de Dumnezeu. Eu uitasem, păcătoasa.
Noi o ascultam şi nu înţelegeam ce se întâmplă cu ea. Oare îşi pierduse, într-adevăr, minţile?… Era cu totul alta faţă de cum era înainte. Claritatea vorbirii, a privirilor, blândeţea, sinceritatea şi chiar însufleţirea se observau în cuvintele ei.
După cât se părea, din Prascovia ieşea lumina caldă a binelui, a iubirii şi a iertării.
Până să ne gândim la ceea ce avea să ne aducă următoarea ”zi a despărţirii”, ne-am ocupat cu treburile noastre zilnice, iar clipa fatală se apropia. Sora mea era la fel, pe deplin conştientă. Mânca, se ruga, citea Psaltirea. Începuserăm deja să ne gândim la drumul de întoarcere – ea, chipurile, mai avea cinci ani de trăit… Când, deodată, exact la ora indicată ea a început să se agite, s-a ridicat puţin din pat, a tras cu zgomot aer în piept, a expirat şi… i-am văzut deja trupul neînsufleţit, care se răcea şi nu mai simţea nimic. Un ţipăt de groază a izbucnit din pieptul meu. Cele văzute în vis deveniseră realitate…
Am făcut totul aşa cum ne-a poruncit. Ne-a fost ruşine pentru faptul că ne-am îndoit. Noi, ”cei absurzi”, am avut ceva de învăţat. Căci moartea nu ocoleşte pe nimeni – acest lucru este inevitabil pentru fiecare. Dar, atâta timp cât trăim, suntem îndârjiţi în necredinţa noastră nestăpânită, în mândrie şi suntem convinşi că oamenii pot face totul. Nimic nu putem face, toate sunt în puterea lui Dumnezeu – şi a milui, şi a pedepsi.
Trebuie doar să ne folosim corect de viaţa pământească vremelnică pentru a dobândi viaţa veşnică. Atunci când Domnul ne cheamă, nu mai putem face nimic. Aici, pe pământ, avem posibilităţi nelimitate pentru curăţirea sufletului şi a trupului.

( ”Minunile vremurilor din urmă” – Editura Egumeniţa 2005)