Eram trei copii la părinţi, două fete şi un fecior, şi am fost crescuţi cu multă iubire, deşi părinţii mei erau oameni modeşti. Cel mai mult acum, după ani de zile, mi-aş dori s-o mai văd odată pe mama. Micuţă de statură şi hărnicuţă ca o furnică, ducea, sărăcuţa, greul familiei. Era peste tot, şi acasă, lângă copii, şi pe câmp, la muncă, dar şi la baltă, cu coşul, la prins de tipari. Era o femeie straşnică măicuţa mea, avea un har fermecat al poveştilor, fie adevărate, fie inventate de ea pentru noi. Nu mă pricep la cuvinte mari. Tata nu mi-a dat voie la şcoală, şi, Doamne, ce-mi doream să merg şi eu cu traista cu cărţi pe umăr, alături de copiii satului… „Nu ai voie, trebuie să mergi cu oile la păscut”, zicea cu o voce aspră.

Noroc cu mama, care mă mângâia şi îmi ştergea lacrimile de pe obraz. Mi s-a făcut aşa dor de ea, micuţă şi desculţă, parcă o văd venind pe uliţa mare, în satul unde plecasem după căsătorie. Cu cărţi de poveşti pentru fetele mele, zahăr cubic prin buzunare şi o trăistuţă. Era toată numai zâmbet şi bunătate, îl iubea pe Dumnezeu, fără odihnă! Ţinea toate posturile de peste an, o vedeai toată ziua cu boţul de mămăligă cu ceapă în mână, îngenunchind noaptea pe la icoane, rugându-se pentru noi. Sunt sigură că acolo sus, unde este, măicuţa mea are un loc aparte, o ogradă cu îngeri. Dragostea ei m-a urmărit peste tot, şi în copilărie, şi în viaţă, chiar şi după ce m-am căsătorit.

M-am îndrăgostit într-o singură zi, şi tot într-o singură zi am fost cerută de la părinţi de soţie. Era înalt, frumos, cu ochii albaştri, cu pălărie pe cap şi o punguţă cu bomboane în buzunar. Ne-am luat, ne-am iubit, am făcut o micuţă nuntă (era iarnă, prin 1955) şi m-am trezit femeie fericită, cu dragoste de familie, de animale şi de tot ce era în jurul meu. Întâi am locuit cu părinţii lui (eram şapte guri la masă), apoi ne-am făcut o căsuţă, am avut şi avem trei flori: Lenuţa, Florica şi Viorica. Doamne, cât am muncit pentru ele… Acum, fetele au crescut, au casele lor, au plecat la oraş, au copii, sunt bine, fericite, şi noi suntem şi mai fericiţi, să-i ştim pe toţi bine şi cu frică de Dumnezeu.

Dragostea nu m-a părăsit niciodată, este şi azi aici, lângă mine, stau cu ea la masă, mă culc şi mă trezesc cu ea. Sunt un om fericit.
Chiar şi acum, când bătrâneţea ne-a cuprins pe amândoi şi haina este aşa de grea, tot îi fac faţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deşi mă sprijin în două bastoane şi merg tot mai puţin şi mai greu. Omul meu este neclintit lângă mine, chiar dacă abia aude atunci când îl strig. Dragostea m-a însoţit peste tot în viaţă. Am primit-o necurmat de la mama, le-am dat-o şi fetelor mele, o primesc de la bărbatul meu. Nu se poate trăi fără dragoste! Acolo unde lipseşte e pustiu şi bate a moarte. Acolo unde există, s-o lăudăm.

MARIA TUDOR –
com. Budeşti, jud. Călăraşi