Skip to content

Asociaţia Provita filiala Gorj

membră a Federaţiei Provita. "Cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt."

Archive

Archive for March 11th, 2008

Sibiu

Mar 11

Marturia unei preotese din Sibiu

Sunt o fiinţă fericită! Fericită în primul rând pentru că Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit să-L cunosc din fragedă pruncie, că a îngăduit să port numele Preasfintei Maicii Sale, apoi că mi-a dăruit bucuria maternităţii, prin cele trei fetiţe minunate: Anastasia (5 ani), Daria (3 ani) şi Nectaria (1 an) şi că în cele mai grele momente ale vieţii m-a purtat El Însuşi pe braţe prin sfinţii Săi, pe care i-a rânduit făcători de minuni şi doctori fără de arginţi tuturor celor care îi cheamă cu credinţă în ajutor.
Am văzut cu ochii mei fapte minunate săvârşite de unii dintre aceşti „dumnezei prin har” care, deşi mutaţi cu sufletul la cer, n-au uitat de noi cei de pe pământ, ci fie şi-au lăsat trupul îndumnezeit drept altar de închinare izvorâtor de tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, fie au lăsat ca prin prăznuirea lor sau prin simpla pomenire a numelui lor, binecredincioşii aflaţi în nevoi, să-şi găsească de îndată izbăvirea. Aş aminti aici pe cei faţă de care nutresc o evlavie mai deosebită datorită grijii lor speciale faţă de noi: Sfântul Mare Mucenic Mina – izbăvitorul de pagube şi aducătorul lucrurilor furate sau pierdute, Sfânta Mare Muceniţa Varvara – patroana copilăriei mele, Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (+15 nov, Edesa), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din Lesbos (+1463; martirizaţi de turci) şi, nu în ultimul rând, SFÂNTUL NECTARIE al Eghinei, grabnic ajutătorul şi aducătorul de blândeţe, pace şi bucurie în case şi în suflete.
Demn de remarcat este faptul că deseori sfinţii ne caută ei pe noi, înainte ca noi să dăm de ei. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Nectarie: „m-a căutat” în anul I de Facultate prin cineva care dorea o traducere succintă a vieţii Sfântului din franceză în română. Atunci auzisem pentru prima dată de acest mare taumaturg dăruit de Dumnezeu grecilor şi întregii lumi. Dar, din păcate, nu l-am pus la inimă. Am luat doar cunoştinţă de existenţa lui şi l-am uitat. Au trebuit să treacă încă 10 ani ca să mă întâlnesc efectiv cu dânsul.
Şi aceasta s-a petrecut pe 19 octombrie 2003, ziua în care am adus-o pe lume pe Daria. Înainte cu câteva ore de a naşte (deşi mai aveam încă o săptămână până la termen), printr-un telefon providenţial, bunele şi grijuliile mele surori mă înştiinţează că Sfântul Nectarie ajută pe toate femeile însărcinate care se roagă lui să nască în mai puţin de o oră. Până în acel moment ştiam despre Sfânt că este vindecător de cancer. Nimic mai mult.

Aveam să constat, la scurt timp, că dacă nu-l strigam pe Sfânt în chinurile cumplite ale naşterii, aceasta n-ar fi durat numai 50 minute – spre marea surprindere a mea şi a personalului medical, iar eu nu aş mai fi fost acum în viaţă. Până la orele 22.00 nu am avut nimic, nici o durere. La 22.50 mă aflam deja în faţa miracolului: o fetiţă superbă, cu ten curat rozaliu, blondă, cu ochii albaştri… Nu-mi venea să-mi cred ochilor! I-am pus numele Daria pentru că 9 luni de zile mi-a stăruit în minte numele acestei Sfinte (+19 martie), dar încă pe masa de naştere fiind, nu am rezistat să nu-i făgăduiesc Sfântului Nectarie că dacă Dumnezeu îmi va mai dărui o fetiţă îi voi pune numele lui.
Timpul a trecut… şi în primăvara anului 2005 eram din nou însărcinată. Ce-i drept, aceasta mă luase pe nepregătite. Planurile mele de viitor se îndepărtau unul câte unul, semn că voia lui Dumnezeu era alta. Starea de rău general, greţurile teribile, durerile abdominale m-au îndreptat, vrând-nevrând, spre medicul ginecolog care, în urma unei ecografii, a declarat soţului meu: „Soţia dumneavoastră are o sarcină extrauterină. Trebuie neapărat operată, altfel există riscul ca una din trompe să explodeze, iar doamna să ajungă în stare de şoc la spital. Mâine dimineaţă o voi opera chiar eu. Vă aştept cu o confirmare”. Am rămas cu gura căscată. Nu am putut lua nici o decizie imediată. Şi cum oare aş fi acceptat operaţia când ştiam că aş săvârşi un păcat la fel de mare precum avortul? Am ajuns acasă bântuită de gânduri şi de mustrări de conştiinţă : „Să fie o atenţionare a lui Dumnezeu că nu am primit de la bun început «darul minusculei vieţi» cu bucurie, cu linişte, cu recunoştinţă, că m-am întristat, că m-am descurajat? De ce a îngăduit pentru mine această încercare? Sigur, am greşit! Acum ce voi face? Voi avea atâta credinţă încât să merg înainte aşteptând clipa fatală şi lasându-mă cu totul în mâinile Ştiutorului a toate? Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă!” – strigam în străfundurile fiinţei mele. Şi mi-am amintit din nou de Sfântul Nectarie. „Îl voi lua ca mijlocitor. El e cel mai potrivit pentru situaţia în care mă aflu. De va voi, va putea preschimba răul în bine…“ – mi-am spus cu o oarecare vioiciune de spirit. M-am aşezat în genunchi şi i-am citit acatistul cu lacrimi, rugându-l stăruitor să-l treacă pe copilaş „pârleazul”, aducându-l în mediul lui propice de dezvoltare. Ce nu e cu putinţă la Dumnezeu? După acest „botez” al conştiinţei m-a împins sufletul să-i făgăduiesc încă o dată că, dacă va decurge totul firesc, copilaşul îi va purta numele, iar minunea o voi propovădui verbal şi în scris ca să cunoască toţi cât de „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”. După 48 de ore m-am prezentat cu un bilet de urgenţă la un alt doctor pentru o nouă ecografie. Nu mai aveam cum să stau liniştită acasă. Am intrat cu prioritate, şi, după efectuarea examenului clinic de rigoare, doctorul mi se adresează zâmbind: „Despre ce urgenţă e vorba? Sarcina este absolut normală, la locul ei…Totul e OK”. Am tresărit de uimire… Bătăile inimii mele se armonizau într-un dans înălţător cu bătăile grăbite şi vesele ale micuţei inimioare. Am răsuflat uşurată şi profund mulţumită. Parcă mă întorsesem dintr-o bătălie. Purtam steagul biruinţei obţinute de marele meu binefăcător, Sfântul Nectarie, al cărui nume îmi revenea necontenit pe buze.
A sosit cu paşi repezi şi praznicul Sfântului (9 nov), zi în care am purces spre racla cu părticica din sfintele sale moaşte, adăpostită de Biserica Spitalului TBC din Sibiu. Până în acea zi nu am ştiut că Sibiul are o asemenea avuţie. A avut grijă Sfântul şi de data aceasta să ne cheme la el ca să-l putem „îmbrăţişa” prin rugăciune. Naşterea era programată la sfârşitul lunii, dar mă bucur să cred că Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv „s-au înţeles” cu Sfântul Nectarie să aibă şi ei o contribuţie la fericitul eveniment.

Am născut chiar de praznicul lor (15 nov), în prima zi a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. La ora 10.00 dimineaţa, când s-au înteţit durerile, m-a sunat sora mea cea mică încredinţându-mă că imediat va începe să citească Acatistul Sfântului Nectarie. La 10.30 punct, când ea a terminat Acatistul, şi-a făcut apariţia „zâna zorilor”, minunata Nectaria, care, printr-un ţipăt unic şi de neuitat, ne dădea de veste că a părăsit întunericul pântecelui matern, dornică de lumina neînseratului soare. Încă nu coborâsem de pe „masa de jertfă” când a trebuit să depun mărturie despre adevăratul nostru Salvamar. „Nectaria sau Nectarina?” – mă întreabă doctorul mirat. „NEC-TA-RIA!” – îi răspund silabisit şi complet epuizată. „Dar ce nume e ăsta? N-am mai auzit…”. Pe moment m-a ispitit gândul să-i dau un răspuns simplu, real şi străin de tainică realitate a comuniunii noastre cu lumea cerească (ex: „în compensarea amărelilor groaznice pe care le-am avut în timpul sarcinii…”), dar conştiinţa nu m-a lăsat: „De la Sfântul Nectarie, care a vindecat-o pe fetiţa mea cea mare de o boală grea şi care m-a ajutat la naştere…” „Cine e? E mort sau viu?” – continuă să mă interogheze uimit doctorul. „Şi una şi alta. E un sfânt al secolului trecut, ale cărui sfinte moaşte se află în insula Eghina din Grecia şi o parte chiar la noi în ţară. A fost profesor, mitropolit, sfânt!…”. „Şi cum comunicaţi: în greacă sau în română? Ştie şi limba română?”. „Ştie toate limbile pământului, domnule doctor!”. „ Ei, lasă-mă! Cum aşa?”. L-am lăsat…, dar în grija Sfântului Nectarie, să-l călăuzească cum ştie el spre adevăr.
Dar să revin la dulcea mea Nectarie, cu câteva remarci: o privesc şi nu mă mai satur. Nu pentru că îi sunt mamă, ci asta o spun toţi cei cu care ne întâlnim. Sper să nu fiu prea îndrăzneaţă dacă afirm că chipul ei are multe în comun cu chipul Sfântului Nectarie: ochii mari, albaştri, extrem de blânzi, sprânceana stângă mai coborâtă decât cea dreaptă, zâmbetul galeş şi suav. „Copiii «surpriză» sunt cei mai reuşiţi” – mi-a şoptit odată un preot sibian, tată a 5 copii excepţionali, iar Nectaria a certificat acest lucru. Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu noi, dar noi adesea… Dar noi adesea şi iremediabil. Dacă aş fi ascultat de primul glas, aş fi pierdut o comoară mai scumpă decât tot pamântul cu toate bogăţiile lui. Dacă aş fi acceptat condamnabila operaţie şi nu mi-aş fi pus nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu, Nectaria acum nu ar mai fi fost. În prezent nu mi-aş mai fi îndulcit văzul, auzul, mintea şi sufletul cu „mierea” îngerească a acestei „albinuţe”, ci m-ar fi aşteptat, fără să ştiu, „cupa” plină de „fiere” a Judecăţii de pe urmă.
Slavă Preabunului Dumnezeu, sfinţilor Săi şi îndeosebi Sfântului Nectarie că nu m-au lasat să cad în ispită!

Am amintit mai sus de o altă minune a Sfântului Nectarie şi nu numai a Sfântului Nectarie, ci şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina: tămăduirea primei noastre fetiţe, Anastasia, diagnosticată de la vârsta de 2 ani cu megadori colon şi constipaţie cronică. Clismele regulate pe care am fost nevoiţi să i le facem tot la 2-3 zile timp de 1 an o înspăimântau şi o aduceau într-o stare critică, cu transpiraţii abundente, tremurături, urlete, lacrimi etc. Supozitoarele cu glicerină nu-şi mai făceau de mult efectul. Pe 27 aprilie 2004 am consultat un medic naturist din Bucureşti, după care am fost şi la racla cu moaştele Sfântului Nectarie de la mânăstirea Radu Vodă. De această dată Dumnezeu ne-a pus credinţa la încercare. Minunea întârzia. Au trecut câteva zile. Eram abătuţi şi nedumeriţi. Am citit de câteva ori, împreună cu fetiţa, Acatistul Sfântului Nectarie şi Paraclisul Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Aflasem de curând că Sfântul Rafail a vindecat o femeie care suferea de constipaţie cronică şi că Sfântul Nectarie „se pricepea” şi la boli intestinale. În marţea luminată, a 3-a zi de Paşti, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, Anastasia a făcut la oliţă fără nici o intervenţie din partea noastră. Nici nu apucasem să-i administrăm tratamentul prescris de doctor. Am să redau cu exactitate dialogul pe care Anastasia l-a avut în februarie 2005 cu sora mea cea mică şi pe care l-am notat imediat:
N – Am auzit că ai facut la oliţă. Vezi că te-au ajutat sfinţii dacă te-ai rugat?, A: – Da! Am visat că a venit la mine şi m-a ajutat să fac şi m-a împins aşa: hmmm!, N: – Cine a venit la tine?, A: – Sfântul Lafail!, N: – Şi cum arăta?, A: – Avea barbă lungă!, N: – Era mic sau înalt?, A: – Înalt!, N: – Şi cum era îmbrăcat?, A: – Ca tati!, N: – Ia să vedem, care din aceasta icoană?, A: – El! (l-a arătat exact pe Sfântul Rafail).
Se pare că sfinţii lucrează şi „în echipă”. Nu pentru că nu ar fi în stare să se „descurce” individual, ci pentru că le place smerenia, conlucrarea prietenească, intercomuniunea, ca unii ce sunt părtaşi ai Sfintei Treimi – „structura supremei iubiri”.
Şi în anul acesta (2006) Sfântul Nectarie ne-a avut sub oblăduirea sa. În luna iunie ne aflam în staţiunea Govora. Doamna doctor R.I. ne-a primit ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Asistenta dânsei era însărcinată; mai avea câteva zile şi trebuia să nască.

Amabilitatea amândurora ne-a încurajat să orientăm discuţia spre tarâmul duhovnicesc al credinţei. Le-am povestit propria experienţă cu Sfântul Nectarie, sfătuind-o în special pe doamna asistentă să-l cheme în ajutor la naştere. Şi pentru ca să se convingă de cele spuse, le-am dăruit câte o carte cu viaţa, minunile şi Acatistul Sfântului. Apoi am urcat cu fetiţele cele mari la ultimul etaj. În ziua aceea mai aveam de făcut încă o procedură. Dar înainte de a o finaliza, din ispita şi răutatea diavolului care n-a suportat propovăduirea noastră, fetiţele au ieşit cu un minut mai repede. Am auzit în curând ţipete şi inima mi-a fost cuprinsă de nelinişte. Presimţeam că s-a întâmplat ceva rău. Când am coborât, Daria se afla în braţele unei femei care împreună cu doamna doctor R.I. ne-au spus, speriate, că fetiţa a alunecat pe scări şi s-a rostogolit de sus până la parter întocmai „ca un dovleac” şi, spre marea lor surprindere, n-a păţit nimic. Eu însămi am pipăit-o, am scuturat-o, am întors-o „pe toate părţile”: nici o lovitură, nici o vânătaie. Când am părăsit incinta spitalului, a început să zburde ca de obicei. Am ajuns în parc ca să ne întâlnim cu mama, care o avea în grijă pe Nectaria. Şi mama era oarecum tulburată. Ce se întâmplase? În acelaşi timp în care Daria căzuse, în căruciorul în care dormea Nectaria era gata-gata să intre o maşină care virase foarte aproape de banca pe care stătea mama. Câţiva centimetri în plus şi accidentul era inevitabil. Ne-a păzit însă Sfântul Nectarie, drept mulţumire….
Şi încă ceva foarte important: 7 luni de zile Nectaria nu dormea noaptea, iar ziua dormea doar 15-20 de minute. I-am administrat şi Romergan, dar degeaba. Căpătasem o oboseală cronică, vecină cu nebunia. Nu ştiam ce are. Mă scula din oră-n ora, certându-mă parcă… Cauza? Am făgăduit CEVA şi nu m-am ţinut de cuvânt, amânând în permanenţă din diverse motive. În momentul în care am început să scriu, Nectaria a început să doarmă. Concluzia? FĂGĂDUINŢELE FĂCUTE SFINŢILOR TREBUIESC ÎNDEPLINITE IMEDIAT, altfel apar atenţionările.
Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Amin.

Asociaţia PRO-VITA
– pentru născuţi şi nenăscuţi –
Filiala Craiova

Mami, inima lui bate!

Campanie de conştientizare
a consecinţelor negative ale avortului

Zâmbete din pantecele mamei

Fotografiile cercetătorului britanic Campbell au fost adunate într-un album intitulat  Uite cum cresc:

Viaţa începe din momentul concepţiei!
Copil sau un ghem de celule?

Majoritatea oamenilor nu ştiu ce se întâmplă în timpul unui avort. Nici femeile care au avortat nu ştiu că de fapt au omorât un copil. Ele “au auzit” că până în luna a treia este doar un ghem de celule şi nu un om adevărat. Nimic mai fals!

După 8 săptămâni de sarcină, când se efectuează avortul, copilul are deja toate organele formate. Simţurile sunt prezente. Inima bate, dar apoi se opreşte când fătul va fi rupt în bucăţi prin chiuretaj sau prin aspiraţie.

Avortul nu este o soluţie!  Dacă Dumnezeu a pus sufletul în copilul din pântecele vostru, El vă poate scoate din valurile mării, oricît de mare ar fi furtuna. Trebuie doar să îi cereţi ajutorul, iar aceasta nu vă costă nimic.  – Dr. Christa Todea-Gross
Femeia – a doua victimă a avortului
Avortul lasă urme …

în trupul tău:
> perforări uterine, hemoragii, infecţii , sterilitate, cancer ovarian şi de ficat, endometrite, toate acestea putând duce la deces;
în sufletul tău:
> părere de rău, vinovăţie, autoreproşuri, depresii, plâns nemotivat, anxietate şi coşmaruri.

Întreruperea de sarcină = întreruperea unei vieţi


Omul – o unitate între trup şi suflet

Viaţa umană şi viaţa veşnică încep din momentul concepţiei, ca act divin al Creaţiei.
Porunca lui Dumnezeu privind avortul şi ordinea stabilită de El, prin creaţie, sunt cuprinse în porunca „să nu ucizi!”.
De la fiecare din noi, bărbat sau femeie, ni se cere credinţă în Dumnezeu, ascultare de El şi responsabilitate, astfel încât să nu se ajungă la întreruperea brutală a vieţii unui embrion.
Acolo unde, din diverse motive, omul dă greş, mila lui Dumnezeu ne aşteaptă să-I cerem iertare, dovedindu-ne astfel nemărginita Sa dragoste!

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră,  nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?
Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?
Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.
Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.
Deci, nu duceţi grijă spunând: Ce vom mânca ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?”

( Evanghelia după Matei cap. VI, 26-29, 31)
Avortul este expresia împotrivirii faţă de Dumnezeu!
Răspunsuri la întrebări nepuse:

Embrionul uman nu este o grămadă de celule, ci un suflet viu …
Inima fătului bate de la 18 zile …
Două din trei femei îşi vor copilul avortat înapoi…
Dacă avortezi rişti să rămâi sterilă …
Opt din zece femei recurg la avort, împotriva voinţei lor, sub presiunea partenerului…
Dacă partenerul îţi cere să renunţi la copil, va împărţi cu tine urmările…

Acum rămâne ultima întrebare:

Eşti sigură că vrei să opreşti inima care bate în pântecul tău?

Dacă ai nevoie de sprijin sună la Centrul de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Craiova, telefon 0251/419 336
sau scrie la adresa de e-mail sf-arh@m-ol.ro.

Mămicile împărtăşesc din experienţa lor :

„Sarcina nu e o boală. Vei avea mai multe griji şi îţi va fi mai greu acum, dar vei vedea că merită! Şi peste 10 ani cand vei vrea un copil, problemele vor fi aceleaşi – de timp, de bani etc! Chiar dacă vei face mai mulţi bani, vei avea mai multe cheltuieli şi pretenţii şi tot o să-ţi pară că nu-ţi ajung.”  (Manuela, 27 ani)

„Toţi mi-au spus: scapă de el! Nimeni nu mi-a spus că este copilul meu şi că odată cu el îmi voi pierde sufletul, bucuria, pacea şi sănătatea!”  (Ecaterina, 46 ani)

„Am renunţat la un copil şi mi-a părut mereu rău. Eram speriată rău de tot ce inseamnă sarcină si naştere. Acum sunt in luna a 7-a. Frica dispare pe parcursul sarcinii, iţi dai seama că in tine e CINEVA nu CEVA, începi să iubeşti copilul şi frica dispare. Acum aş fi avut un copil de vreo 7 ani dacă l-aş fi păstrat.” ( Ioana, 30 ani)
Dă o şansă copilului din tine!

„Mami, inima lui bate!”
O campanie organizată de

Asociaţia “Pro-Vita” – pentru născuţi şi nenăscuţi – Craiova
Tel: 0721-377094
www.provitacraiova.ro

Centrul de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi
ASCOR Craiova

Cu sprijinul financiar al:

S.C. Perchim SRL

Partener media:

Craiova 100 FM

    Cuviosul Macarie cel Mare scrie: ‚‚Când iese din trup sufletul omenesc, atunci se săvârşeşte o mare taină. Dacă el va fi vinovat de păcat, se apropie de el cetele dracilor, îngerilor potrivnici, şi puterile întunericului, şi răpesc sufletul în stăpânirea lor – şi nu trebuie să ne mirăm de asta ca de ceva neobişnuit. Dacă omul li s-a supus şi s-a făcut robul lor în viaţa de acum, cu atât mai mult ajunge robul lor după ce iese din această lume. Aşijderea, dar dimpotrivă, trebuie înţelese lucrurile în privinţa stării celei bune: robilor sfinţi ai lui Dumnezeu şi acum le stau alături îngeri, şi duhurile sfinte îi păzesc – iar când vor ieşi din trupurile lor, cetele îngereşti, primindu-le sufletul, îl vor aduce pe tărâmul lor, în lumea sfinţeniei, şi îl vor duce la Domnul’’.
(Minuni ale vremii noastre – Editura Sofia 2002)

Si intamplarea precedenta este tot din cartea aceasta.

În anul 1982, Valentina Romanova s-a mutat împreună cu soţul într-una din garnizoanele regiunii Crimeea. Au început să se aranjeze în noul loc: au primit un apartament într-o casă a corpului ofiţeresc, au cumpărat mobilă, televizor în culori. În jur, livezi, vii  –  ce-şi poate dori omul mai mult?
…N-ar fi vrut să le ducă cu maşina pe acele femei, dar stăruiseră foarte mult. Îşi conducea Moskviciul în silă, când…
Traumele s-au dovedit mortale. Romanova a fost transportată la spital, unde a murit după scurtă vreme fără să-şi fi recăpătat cunoştiinţa.
Doctorul a spus: «Am făcut totul, dar nu a putut fi scăpată. Inima nu mai bate». Cineva a adăugat:«Şi avea două fetiţe mici…» Atunci am simţit ca un brânci în corp, şi deodată m-am trezit deasupra tuturor. Îl vedeam pe doctor, care nota ceva liniştit. Vorbea despre maşina ce trebuia chemată dimineaţa din Simferopol pentru a mă duce la morgă. Vedeam cum o femeie din salon îşi înhaţă perna: «Şi ce, eu să rămân aici cu moarta? Nu am de gând!» Le-am zis încetişor:«Dar n-am murit, sunt vie.» Glasul însă nu avea nici un răsunet. Am spus mai tare: «Sunt vie!» Iarăşi nu se aude nici un sunet! «Ce se întâmplă cu gâtul meu?!» Până să iasă toţi din salon, i-am atins cu încet pe ceafă. Nu simţeau! Nici măcar firele de păr nu se mişcau în urma atingerii. Am văzut pe masă un stilou: «Acum am să îl sparg, ca să atrag atenţia.» Dau să îl iau cu mâna, dar nu se lasă apucat! Îmi simt mâinile sănătoase, dar stiloul nu se lasă apucat! «Ce se întâmplă cu mine?!» M-a cuprins o asemenea frică, încât mi se părea că o se mi se rupă inima. După aceea am început să aud o zarvă ce creştea mereu. În spatele meu apare o gaură neagră, şi sunt aspirată într-un fel de tunel. Zbor prin el. Iată că în faţa mea văd o figură. Mă apropii… Ochi înfricoşători, neomeneşti, ca la o fiară în salt. «Ce este asta?!» Primul meu gând a fost: «Să fug!» Am dat să mă întorc, dar mi-am dat seama: «Unde să mă ascund de el?» Am ţipat: «Doamne, mântuieşte!» – şi dintr-o dată, uşurare: lângă mine s-a ivit cineva.

Aproape că nu îl vedeam, dar simţeam că e minunat. S-a oprit între noi şi monstrul a dispărut. Nici nu s-a uitat la mine, a plecat. «Ce înseamnă asta? De ce gonea după mine?»
Şi iată că sunt luată de subsuori din dreapta şi din stânga. Nu văd pe nimeni, dar sunt purtată ca o arestată. După moarte, omul e lipsit nu numai de trup. În acea lume nu vrei să mergi, vrei să fugi, să te ascunzi, însă nu poţi. Avem libertate numai aici, şi eşti liber să-ţi câştigi iadul sau raiul – însă numai aici, dincolo este prea târziu…

Simţeam că zbor tot mai jos, parcă s-ar fi deschis sub mine scoarţa pământului. Mă trezesc la capătul de sus al unui hău. «Priveşte!», mi s-a spus. Am privit – şi m-am tras înapoi de groază. Milioane de oameni! Ca sardelele în cutie. Tânguiri, plângeri, gemete. Pe fundul foarte adânc, oameni de toate culorile. Ei… se uşurează unii pe ochii celorlalţi. Ce putoare nesuferită!

Întreb: «Cum au ajuns aici? Cum pot fi izbăviţi?»
Răspunsul: «Aici sunt patimile omeneşti.»
« Cum adică, patimile?»
«Perverşii, curvarii, adulterii, pedofilii, homosexualii…» Eu nici toate cuvintele acelea nu le ştiam atunci. Mi s-a spus: «Au primit ceea ce au meritat.»

După aceea m-am trezit într-un alt loc. Nişte construcţii cenuşii ca nişte barăci, asemenea unor cocini. O uşă era deschisă. Înăuntru – o mulţime uriaşă de oameni. Înghesuiţi unii în alţii. Feţe lipsite de zâmbet, obosite, inexprimabil de triste.

Şi atunci a răsunat un Glas.Tunător şi neobişnuit de solemn. Parcă venea din ceruri, chiar dacă cer nu era în locul acela, ci doar o boltă din piatră. De acel glas toţi se cutremurau. Oamenii au încremenit cu capetele ridicate. Glasul a rostit un nume… Totul în mine a fremătat, în inimă am simţit durere. Am priceput că îi dau drumul celei pentru care s-au rugat. Înseamnă că dacă în neam este un rugător, încă nu este totul pierdut…
Am căzut în genunchi. Mi-au dat lacrimile. Oamenii aceia plângeau de asemenea – plângeau şi aşteptau să fie sloboziţi. Ei aşteaptă de la o generaţie la alta, până la Judecata de Apoi. Cutare a fost iertat. Pe cutare l-au scos prin rugăciuni. Este mântuire şi aici….

După aceea m-au dus din nou jos. Înaintea noastră parcă s-ar fi desfăcut o perdea din stâncă, şi am simţit o arşiţă înfricoşătoare. Acolo, în penumbra cenuşie, într-un cazan de piatră, fierbea ciorbă. Ciorbă omenească vie. O mulţime de nedescris. Capetele ieşeau pentru o clipită deasupra pentru a lua o gură de aer, să ţipe, şi îndată dispăreau în văpaia chinurilor. Voiam să fug, să cer ajutor, însă cei osândiţi strigau ei către mine.

Se rugau de cruţare, erau înebuniţi de durere.
«Aici sunt toţi ucigaşii şi vrăjitorii. Cei care pe pământ n-au înţeles preţul veşniciei lor». Multe cuvinte erau de neînţeles pentru mine, căci nu citisem biblia, nu mergeam la biserică – în garnizoană nu era biserică. După etaloanele lumeşti eram bună: nu mă feream de sărăcie, de nici o osteneală.

Cum nu voiam să fierb acolo împreună cu toţi ceilalţi, mă rugam încetişor: «Doamne,  cred… Numai nu aici!»
În cele din urmă am început să ne înălţăm – şi doar atunci am priceput ce este Întunericul şi ce este Lumina. Respiram văzduhul proaspăt, mângâiam cu privirea iarba, arborii, florile. O cântare lină, neobişnuită, răsuna din toate părţile. Parcă un cor de păsări, de glasuri de copii scotea acea melodie. Simţeam că mă înalţ cu duhul, având anumite simţăminte care mă umpleau cu prisosinţă. Exultam ca niciodată înainte, deşi eram îndeobşte un om lumesc, nicidecum duhovnicesc. Cu colţul ochiului am reuşit să văd verdeaţă şi culoarea albastră a uriaşei cupole cereşti. Razele unui luminător necunoscut îmi mângâiau fiinţa  şi mă umpleau de o iubire la care înainte nici nu aş fi putut să mă gândesc. Şi dintr-o dată , o greutate. Un brânci puternic. Mi-am deschis pleoapele îngreunate. Zăceam în pat: înaintea mea stătea în genunchi bărbatul care intrase cu maşina în mine. Mi-a zis cu voce plângătoare:«Vă rog, nu muriţi, vă fac la loc maşina ».

Valentina Romanova a fost moartă trei ore şi jumătate. După aceea s-a întâmplat o minune: sub ochii personalului medical uluit, viaţa a început să se întoarcă în ea. Au început să se simtă pulsul şi respiraţia. Tratamentul a fost îndelungat, dar încununat de succes. Acum Valentina Romanova are 52 de ani şi se simte minunat.