Vezi continutul

Asociaţia Provita filiala Gorj

membră a Federaţiei Provita. "Cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt."

Arhiva

Arhive pentru mai 10th, 2011

PEARL S. BUCK

by Cat Clark , Feminists for Life, 4 martie 2011, pp. 38-39

Pearl S. Buck, renumita autoare a romanului Pamant bun, credea ca povestea femeilor merita sa fie repetata. In colectia ei de eseuri feministe din 1941, “Despre barbati si femei”, ea scria:

Adevarul nu a fost niciodata spus despre rolul femeilor in istorie: ca oriunde barbatul a mers, acolo a mers si femeia, si ceea ce el a facut, si ea a facut asisderea. Femeile sunt ignorante in ceea ce priveste propriul lor trecut si sunt ignorante in ceea ce priveste importanta lor in trecut. De curiozitate, acum cateva luni am intrebat la intamplare pe mai multe femei cunoscute mie daca au auzit de Elizabeth Cady Stanton. Numai una auzise de numele ei si nu-si amintea nimic mai mult despre ea. Si totusi, numai cu o generatie in urma, Elizabeth Cady Stanton era numita cea mai importanta fenmeie din SUA si chiar, de catre unii, cea mai importanta din lume…

Daca scopul educatiei este sa-i lumineze pe barbati si pe femei unii despre altii, atunci desigur ca istoria trebuie sa fie predata respectand adevarul despre ambele grupuri si rescrisa respectand acest adevar.”

Multi o cunosc pe Pearl S. Buck in calitatea sa de autoare a unor carti bine vandute si premiate, mai ales romane. Autoare a mai bine de saptezeci de carti care abordeaza diferite genuri literare, Buck a fost una dintre cele mai populare romanciere ale secolului XX. Ea a fost prima femeie care a castigat atat Premiul Pulitzer cat si Premiul Nobel pentru literatura si numai una dintre cele doua femei care au castigat Premiul Nobel. Ea a deschis orizonturi noi in opera de fictiune americana, mai ales in ceea ce priveste reprezentarea plina de intelegere si de onestitate a oamenilor, culturii si societatilor din Asia.

Altii o cunosc pe Pearl S. Buck datorita activitatii ei pe plan umanitar si pentru promovarea armoniei intre diverse traditii culturale si rase. Deoarece ea credea ca “testul unei civilizatii este modul in care se ingrijeste de membrii ei neajutorati”, Buck a infiintat mai multe organizatii devotate imbunatatirii calitatii vietii si sanselor oferite copiilor – mai ales refugiatilor si celor alungati de foame si razboi, orfanilor si copiilor saraciti, celor cu dizabilitati si celor bolnavi – ca si altor oameni marginalizati si dezavantajati. Una dintre organizatiile infiintata de ea, “Casa Bine ati venit”, a fost prima agentie internationala de adoptiuni intre rase diferite.

Buck a activat cu devotament in favoarea drepturilor civile, a fost membra pe viata a NAACP si a facut parte din consiliul de conducere al Ligii Nationale Urbane; a fost una dintre membrii activi ai consiliului de administratie al Universitatii Howard. A fost o avocata pasionata in favoarea drepturilor emigrantilor din Asia, a publicat revistta Asia si a infiintat Asociatia Est si Vest. A fost pacifista si si-a exprimat pe fata pozitia in favoarea dezarmarii, fiind de asemenea membra a Ligii Internationale a Femeilor pentru Pace si Libertate.

Putini ar mai recunoaste astazi in Pearl S. Buck, care a fost mama a opt copii, figura publica independenta si lider intre femei, o feminista pentru viata. “Faceti presiuni continui pentru egalitatea umana, nu numai pentru voi, dar si pentru toate acele grupuri carora nu li se acorda egalitate”, a spus ea studentilor de la Universitatea Howard in discursul de sfarsit de an, in 1942. Eforturile neobosite ale lui Buck in calitatea ei de luptatoare pentru cei aflati nevoi au fost depuse atat in favoarea femeilor, cat si a copiilor lor nenascuti.

Desi ea nu inclina sa adopte eticheta de “feminista”, Buck a sprijinit energic Amendamentul pentru Drepturi Egale, intr-o perioada cand majoritatea grupurilor organizate de femei se opuneau acestuia. In calitatea ei de scriitoare, ea a adus la lumina experientele femeilor din alte civilizatii, in calitatea ei de pacifista a criticat efectele devastatoare ale razboiului asupra femeilor, si, in calitatea ei de purtator de cuvant al copiilor, a dovedit o preocupare deosebita pentru tinerele fete, care, adesea, se numarau printre cei mai vulnerabili membri ai societatii.

Credinta de nezdruncinat a lui Pearl Buck in demnitatea egala si in valoarea tuturor fiintelor omenesti si hotararea ei de a sprijini si ajuta pe cei mai vulnerabili membri ai oricarei societati i-au servit drept inspiratie si in adoptarea unei atitudini pentru viata.

Eseul care urmeaza, “Fiecare viata este un dar”, a fost scris catre sfarsitul vietii ei, drept prefata la cartea din 1968 a lui Robert E. Cooke, O alegere teribila: Dilema avortului.

Fiecare viata este un dar

Nota editorului: Limbajul si cuvintele folosite pentru a descrie in mod respectuos persoanele cu dizabilitati s-au schimbat din 1968, cand s-a publicat acest eseu.

In calitate de mama a unui copil intarziat mental din cauza fenilketonuriei, pot sa ma intreb pe mine insumi, in acest moment de reflectie, daca as fi preferat ca ea sa nu se fi nascut. Nu, lasati-ma sa pun intrebarea complet. Daca ar fi fost posibil ca eu sa stiu dinainte ca viata ei va fi handicapata, as fi dorit oare sa fac un avort?

Acum, avand experienta completa a durerii si disperarii traite, raspunsul este “NU, n-as fi facut-o.” Chiar cunoscand totul in totalitate, as fi ales viata si aceasta din doua motive: in primul rand, ma tem de pueterea de a alege intre moarte si viata, aflata in mainile omului; nu vad nici o fiinta omeneasca careia i-as incredinta o asemenea putere – nici mie, nici altcuiva, oricine ar fi el.

Intelepciunea omeneasca, integritatea omeneasca, nu sunt suficient de mari pentru asta. Deoarece fatul este o fiinta deja vie si aflata intr-un proces de dezvoltare, a-l omori inseamna sa alegi moartea mai presus de viata. In care moment ar trebui sa permitem aceasta alegere? Pentru mine, raspunsul este – nici unul, odata ce viata a inceput.

In nici un moment, repet, fie atunci cand viata incepe sau viata se termina, pentru ca noi, care suntem fiinte omenesti nu putem, pentru propria noastra siguranta, sa avem permisiunea de a alege moartea, deoarece viata este singurul lucru pe care il cunoastem. Dincolo de viata este numai credinta si presupunere, dar nu cunoastere. Acolo unde nu exista cunoastere decat despre viata, hotararea privind moartea este un lucru periculos pentru rasa umana.

Odata stabilit acest principiu, am sa trec la al doilea motiv pentru care resping avortul, in propriul meu caz. Viata copilului meu nu a fost lipsita de semnificatie. Intr-adevar, ea a adus mangaiere si ajutor practic multor oameni care sunt parinti ai unor copii intarziati mental sau care sunt ei insisi handicapati.

Este adevarat, ea a facut acest lucru prin intermediul meu, si totusi, fara ea, nu as fi avut mijloacele necesare ca sa invat cum sa accept aceasta durere inevitabila si cum sa fac ca aceasta acceptare sa fie de folos altora.

As fi eu atat de lipsita de inima sa spun ca, din acest motiv, a meritat ca acest copil al meu sa se fi nascut intarziat? Desigur ca nu, dar vreau sa spun ca, desi a fost grav intarziata, viata ei a avut semnificatie si valoare.

Toate acestea pot fi rezumate, poate, spunand ca, in aceasta lume, unde cruzimea predomina in atatea aspecte ale vietii noastre, eu nu as adauga povara alegerii de a omori mai degraba decat de a lasa in viata.

Un copil intarziat, o persoana handicapata, aduce propriul lui dar vietii, chiar si in vietile fiintelor omenesti normale. Acest dar cuprinde invatarea lectiilor de rabdare, intelegere si mila, lectii pe care noi toti avem nevoie sa le primim si sa le punem in practica unul fata de altul, indiferent de ceea ce suntem fiecare.

Pentru acest dar primit de mine din partea unui copil neajutorat, imi exprim recunostinta.

Sursa:

www.feministsforlife.org – Ca si Susan B. Anthony si celelalte feministe americane de la inceputurile acestei miscari, feministele pentru viata de astazi isi imagineaza o lume mai buna, unde nici o femeie nu va fi impinsa de disperare la avort.

dupa un articol de Colin Mason si Steven Mosher, directori la Institutul pentru Studiu asupra Populatiei (PRI) din Washington.

Mass media da pe dinafara de cifre. Candva, in a doua parte a acestui an sau la inceputul anului 2012 vor fi, pentru prima data in istorie, 7 miliarde de locuitori pe aceasta planeta.
Analistii de stinga consuma de zor cerneala pe marginea subiectului. National Geographic si-a luat un an intreg pentru a deplange aceasta crestere, vinturind nenumarate articole, reportaje si seturi de fotografii avertizind asupra “dezastrului” “suprapopularii” care se presupune ca ne asteapta.
Alte organizatii au trecut si ele pe modul de panica. Asociatia Americana pentru Progresul Stiintei a abandonat obiectivitatea stiintifica in favoarea pseudo-stiintei, la o recenta intrunire despre “cresterea exponentiala a populatiei” si efectul acestui fapt asupra mediului. In timpul celor citeva ore ale conferintei, internetul a fost sufocat de titluri inspaimintatoare. De exemplu, Yahoo News avertiza ca “Planeta poate deveni de nerecunoscut pina in 2050,” iar cotidianul de limba engleza Teheran Times titra “Poate umanitatea sa supravietuiasca unei populatii de peste 10 miliarde de oameni?” (Faptul ca Iranul, multumita unei campanii nationale de sterilizare organizata de aiatolahi, are acum prea putini copii pentru a-si mentine populatia curenta pare a fi scapat din atentia ziarelor.)
Noi, la Institutul pentru Studiu asupra Populatiei privim altfel nasterea celui de-al sapte miliardelea copil. Cind populatia s-a dublat. in doua randuri chiar, in ultimul secol, “mai multi oameni” a fost egal cu “mai multa prosperitate”. Oamenii sunt acum mai sanatosi, mai bine educati si cu mai multa bunastare decat vreodata in istorie. Procentajul celor afectati de saracie este in continua scadere.
De fapt, ceea ce ne ingrijoreaza nu este un viitor cu prea multi copii, ci unul cu prea putini. Rata natalitatii este in scadere, la nivel global. E greu de presupus nu ca numarul nostru se va mai dubla vreodata, ci chair faptul ca vom mai depasi 8 miliarde.
Daca nu exista avortul, bineinteles, am fi fost deja 8 miliarde. Caci, mai rau decit orice trib primitiv, noi oamenii moderni ne-am facut un obicei din a ne ucide mostenitorii, si inca la o rata alarmanta. Potrivit ultimului raport al institutului Guttmacher (un institut de cercetare afiliat lobby-ului proavort international, n. red. CV), anual se fac 42 de milioane de avorturi induse, in intreaga lume. Raportul din 2011 al institutului afirma ca una din cinci sarcini se sfirseste cu un avort.
Nu stim exact cit credit sa dam acestor cifre. Este probabil ca Institutul Guttmacher sa nu poata obtine statistici corecte din multe tari cu rate mari de avort (de ex. China).
Dar sa presupunem ca datele citate sunt, in mare, corecte, si sa facem citeva calcule simple. La 40 de milioane de avorturi pe an, ar trebui doar 25 de ani pentru a elimina un miliard de copii. De vreme ce institutia avortului a luat avint in jurul anului 1960, am ucis probabil in jur de dublul acestei cifre, adica doua miliarde de copii nenascuti.
Ginditi-va la asta. In ultima jumatate de secol, in liniste, fara fanfare, in orase si sate obisnuite, in zeci de tari din lume, au fost probabil ucise doua miliarde de copii. Au murit nestiuti, adesea nejeliti, poate reinviati in amintire, din cind in cind.
Secolul 20 a fost violent peste masura. Treizeci si sapte de milioane de oameni au fost ucisi in Primul Razboi Mondial. Peste 60 de milioane au pierit in Al -2-lea Razboi Mondial. Sase milioane de evrei si alte sase milioane de catolici au murit in lagarele de concentrare hitleriste. Douazeci de milioane au murit de mina autoritatilor sovietice. Saizeci si cinci de milioane de chinezi au fost ucisi de Partidul Comunist, in timp ce alte patruzeci si doua de milioane au murit de foame in timpul marii revolutii a lui Mao. Si asa mai departe.
Dar aceste cifre sunt mici in comparatie cu numarul de copii ucisi in aceasta ultima jumatate de secol!
Este prea putin daca afirmam ca numarul acestor avorturi este un eveniment demografic de proportii gigantice. In vreme ce rasa umana il sarbatoreste in aceasta toamna pe cel de-al sapte miliardelea sau membru, noi ar trebui sa pastram un moment de reculegere in amintirea celor care au cazut – si inca mai cad – victime ale chiuretelor si aspiratoarelor.
Odihneasca-se in pace.

O formă de discriminare socială:

Diagnosticul prenatal şi justificarea avortului

Larisa Iftime, Lumina, 29 aprilie 2011
Una din feţele „umanismului” de astăzi afişează o falsă expresie a grijii şi preocupării faţă de copiii nenăscuţi, diagnosticaţi cu handicap. Această „grijă” contribuie la extinderea avortului, în special a avortului tardiv, subminează moralitatea tradiţională, generează atitudini discriminatorii crunte faţă de persoanele cu handicap, compromite genetica medicală ca ştiinţă şi, în general, afectează sănătatea fizică, mentală şi spirituală a societăţii.
Diagnosticul prenatal s-a extins în ultima vreme şi în România şi este oferit aproape tuturor femeilor gravide, în primul trimestru de sarcină. Această procedură presupune analize de sânge combinate cu ecografia pentru a calcula riscul naşterii unui copil cu sindrom Down sau cu alte anomalii. Alte teste sunt oferite în cazul în care riscul este mai mare de 1 la 250. Ele includ biopsia de trofoblast, ce constă în prelevarea de placentă în primul trimestru de sarcină, şi amniocenteza, care înseamnă prelevarea unei mostre de lichid amniotic, în al doilea trimestru de sarcină. Dacă se confruntă cu un rezultat pozitiv, aproximativ 90% din cupluri apelează la avortul medical. Cifre similare privind avortul există şi pentru copiii nenăscuţi, diagnosticaţi cu spina bifida, fibroză chistică sau nanism. Copilul poate deveni dintr-o dată „incompatibil cu viaţa”, „fără calitatea necesară a vieţii”, „cu defect”, „cu retard” etc. Astfel de cuvinte o împing pe mamă să-şi ucidă copilul prin avort, ea justificându-se că a făcut-o „pentru binele lui” sau „ca să nu se chinuie”. Un laborator privat de diagnostic şi analiză genetică din Bucureşti propunea recent un program social, numit „O amniocenteză şi o analiză de diagnostic prenatal gratuită în fiecare lună – o şansă în plus pentru un copil sănătos”. De fapt, în spatele reclamei stă îndemnul de a elimina copiii bolnavi.
Noi legi în Germania şi SUA prevăd consiliere şi sprijin pentru gravidele care aşteaptă un copil cu handicap

Germanii nu au uitat de pericolul ideologiei fasciste. Ei au adoptat acum doi ani o lege care are drept scop scăderea numărului de avorturi tardive de natură eugenică. Parlamentarii germani au votat în favoarea extinderii consilierii şi sprijinului pentru familiile ai căror copii au fost depistaţi cu handicap şi care se gândesc la întreruperea sarcinii. Medicul trebuie să informeze pacienta despre condiţiile de viaţă ale unui copil cu handicap fizic sau mental şi să-i facă cunoscute toate mijloacele de sprijin. O femeie are o perioadă de trei zile de aşteptare între consiliere şi procedură ca să se gândească la opţiunile ei.
În septembrie 2008, fostul preşedinte american, George W. Bush, a semnat o lege care viza reducerea numărului de avorturi ale copiilor diagnosticaţi cu sindrom Down şi cu alte boli. Legea prevede ca părinţilor copiilor diagnosticaţi cu sindrom Down sau cu o altă boală să li ofere cele mai recente informaţii cu privire la starea acestor copii. Gravidelor trebuie să li se pună la dispoziţie informaţii despre centre ale părinţilor cu copii cu nevoi speciale, astfel încât să poată învăţa despre experienţa reală a lor. Drept urmare a acestei legi, a fost înfiinţat un registru al familiilor care doresc să adopte copii cu nevoi speciale. Studii recente au arătat că părinţii care au deja un copil cu anomalii sau care au contact cu familiile care îngrijesc copii cu handicap, în timpul unei sarcini ulterioare, refuză de multe ori diagnosticul prenatal.
Oameni de ştiinţă împotriva diagnosticului prenatal

Există mulţi oameni de ştiinţă în lume care se opun diagnosticului prenatal. Un exemplu care reflectă poziţia celor care se opun diagnosticului prenatal ar fi acest citat din cartea celebrului neonatolog englez John Wyatt, profesor care s-a dedicat problemelor de bioetică moderne de îngrijire a sănătăţii: „Tot mai des se aud vocile celor cu handicap, care spun că diagnosticul prenatal este o formă de discriminare socială. O majoritate sănătoasă, datorită noilor tehnologii, îşi impune prejudecăţile ei sociale asupra unei minorităţi bolnave. De ce am afirma că viaţa unei persoane cu sindrom Down nu merită să continue şi că ea e doar o povară insuportabilă pe umerii părinţilor, ai societăţii şi ai statului? Nu este aceasta o nouă formă de discriminare? În trecut, discriminam oamenii după culoarea pielii şi a originii lor etnice şi numeam acest lucru rasism. Astăzi, suntem vinovaţi de crearea unei noi forme de discriminare – discriminarea după numărul de cromozomi, cromozomialism”. (John Wyatt, „Matters of Life and Death: Todayâs Healthcare Dilemmas in the Light of Christian Faith”, ed. a II-a, 2009)
În Franţa, 500 de profesionişti din domeniul obstetricii au semnat un apel, în decembrie 2010, în scopul de a „alerta autorităţile şi pe cetăţenii francezi cu privire la extinderea diagnosticului prenatal”. Printre semnatarii apelului se numărau şi profesorul Didier Sicard, fost preşedinte al Comitetului Consultativ Naţional de Etică, profesorul Jean-François Mattéi, genetician, fost ministru al Sănătăţii, profesorul Gérard Lévy, preşedinte al Comitetului de Etică al Colegiului Naţional al Ginecologilor Francezi.
Organizaţii ale oamenilor cu handicap avertizează asupra avortului eugenic

În Occident, apar tot mai des opinii ale persoanelor cu handicap, care sunt revoltate de diagnosticul prenatal şi de avorturile eugenice. Aceste acte pun sub semnul întrebării însuşi sensul existenţei lor în lume. În noiembrie 2000, Divizia europeană a Asociaţiei Internaţionale a Persoanelor cu Handicap – o organizaţie care apără drepturile oamenilor handicapaţi, cu filiale în peste 130 de ţări din întreaga lume – a transmis comunităţii internaţionale un apel special, avertizând asupra utilizării noilor tehnologii genetice în scop de avort selectiv al copiilor nenăscuţi cu dizabilităţi de dezvoltare (boli congenitale şi ereditare). Avortul eugenic, consideră persoanele cu handicap, le ofensează demnitatea lor umană şi pune sub semnul întrebării existenţa lor.
Un apel similar a adresat şi Federaţia Internaţională a Persoanelor cu Spina Bifida şi Hidrocefalie. Într-un document al acestei organizaţii, se precizează: „Viaţa unor asemenea oameni nu ar trebui să fie obiectul avortului sau al eutanasiei”.
Mărturii încurajatoare ale părinţilor

Revista americană „World Magazine” a prezentat, în 19 iunie 2010, mărturia a cinci femei care au născut copii diagnosticaţi ca fiind bolnavi sau cu handicap, copii născuţi în ciuda presiunilor de a-i avorta. În fiecare zi, aceşti părinţi auzeau informaţii îngrozitoare despre copiii lor, formulate în astfel de termeni cinici: „o legumă”, „un monstru”, „dependent de aparate”, „fără speranţă” ş.a. Una dintre aceste mame, Liz Ledoux, a aflat, în cea de-a 26-a săptămână de sarcină, că fiica sa este atinsă de exencefalie (creierul său era format în afara craniului). Medicul a insistat să avorteze, spunându-i că fiica sa va semăna cu o broască. Totuşi, Cynthia s-a născut şi a trăit 90 de minute. „Fiica mea nu semăna cu o broască. ş…ţ Era frumoasă… Surâsul ei, degetele ei mici erau perfecte. Dacă a fost dificil? Sigur că da. Dar nu regret că am născut-o. Am ţinut în braţele mele unul dintre cei mai frumoşi copii, timp de o oră şi jumătate”.