dr. Christa Todea-Gross este medic primar, vicepreședinte al Federației Pro-vita Ortodoxă

După şase ani de facultate şi alţi trei sau cinci de rezidenţiat, după multe emoţii la patul bolnavului, la care se adaugă în final jurământul lui Hipocrat, „armat” cu un stetoscop, parafă, un halat alb şi cunoştinţele acumulate, medicul, asemenea unui soldat, îşi va începe lupta cu boala, cu suferinţa aproapelui, oriunde se află ea, la cabinet sau la spital, pe stradă, acasă sau în „Salvare”.

Cu toate acestea, medicul nu va putea ieşi niciodată învingător în lupta cu moartea şi suferinţa, fără cea mai puternică „armă” şi pe care o cunoştea foarte bine Iuliu Haţieganu. „Medicina este ştiinţa şi conştiinţa încălzite de iubire faţă de oameni”, spunea cel al cărui nume îl poartă Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca, la care am avut şi eu bucuria să studiez.

Îmi vine în minte momentul (foarte important pentru orice medic) când urma să depunem jurământul. Ca medic creştin, m-a încercat o mare nedumerire la auzul primei fraze a jurământului şi am socotit că este mai bine să rostesc în acest timp rugăciunea „Tatăl nostru”. Exceptând primul aliniat al jurământului (sunt invocaţi zeii, căci Hipocrat trăise înainte de Hristos şi nu-l cunoscuse pe Dumnezeul cel adevărat, dar recunoştea împreună cu discipolii lui autoritatea supremă a unui Dumnezeu), principiile lui sunt de o morală impecabilă. „Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă”, ne aminteşte un aliniat din vechiul jurământ. Dumnezeu nu ne cere să jurăm, dar ne dă porunci, simple şi mântuitoare. Ce chemare mai mare poate avea un medic când se dedică slujirii aproapelui, decât să facă ce-i porunceşte Dumnezeu: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dacă medicul nu va tinde măcar spre acest ţel şi nu va recunoaşte autoritatea supremă a lui Dumnezeu, el nu mai are nici un temei pentru moralitate. La fel de importante sunt desigur şi toate celelalte porunci.

În timpul facultăţii, medicul învaţă doar bolile legate de trup, fără nici o referire la suflet

Cred că şi acesta este unul dintre motivele pentru care cel mai traumatizant stagiu este cel din clinicile de psihiatrie, unde medicul se loveşte de o cu totul altă lume. Aici, boala psihică ni se descoperă ca o suferinţă a „psihicului”, fără o afectare „organică”, adică fără suferinţă trupească (cu puţine excepţii). Aici, un student se află în faţa unui paradox: dacă trupul nu este bolnav, atunci cine suferă?

Citiți continuarea aici.