<<Ca prof. de religie in mediu de tara, as dori sa iti spun ca ceea ce ti-am scris in postul anterior (n.n.-pe grupul Yahoo! provita) se bazeaza pe experientele mele de viata. Atatea femei din sat, de “prestanta” au avorturi cu duiumul la activ, dar sunt “respectate” pt. ca lucreaza pe la primarii, scoala, dispensar, iar o familie de tigani amarati, care pe timp de iarna le merg copiii in papuci de vara, ca doar mama munceste mai stabil, tata e ziler, cu 5-6 copii, intrebati fiind de mine “de ce nu fac avorturi” , stii ce mi-a zis cea “tiganca ortodoxa” ?
- “Fereasca Sfantul Dom’ Profesor, neam de neamul meu nu a omorat copilasi, om mai fi facut noi alte alea, dar istea, nu, ca doar Dumnezeu ni i-a dat, si noi ii iubim asa cum sint pe toti”.
Si m-a facut aproape sa-mi dea lacrimile. Ar fi trebuit sa strang toate acele femei “din clasa inalta” si sa o pun pe acea “tiganca” sa le vorbeasca despre iubirea de copii.
Si sa nu uiti ca in credinta ortodoxa “nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bãrbãteascã si parte femeiascã, pentru cã voi toti una sunteti în Hristos Iisus.” (Gal. 3, 28)
Imi vin in minte cuvintele Sf. Ap. Pavel adresate corintenilor “Dumnezeu si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sã rusineze pe cei întelepti; Dumnezeu si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sã le rusineze pe cele tari, Dumnezeu si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebãgate în seamã, pe cele ce nu sunt, ca sã nimiceascã pe cele ce sunt, Ca nici un trup sã nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (I. Cor. 1, 27- 29)
Toate cele bune Intru Hristos Dumnezeul nostru,
Sorin P.>>
Sursa: grupul Yahoo! Provita
Şi eu trec printr-o situaţie foarte dificilă. Prietenul meu a făcut tot posibilul să mă lase însărcinată, apoi m-a părăsit. Toţi prietenii lui îmi spuneau să fac avort…
Am pornit în căutare… nu ştiam dacă fac bine… am vorbit cu toţi prietenii comuni, cu rudele lui, cu prietenii mei pe care i-am selectat în a le spune, persoane care ştiam că mă vor înţelege sau speram…
Părinţii la început mi-au fost alături, cu timpul păreau a fi îngroziţi…
Merg în continuare la preoţi şi am vorbit cu psihologi.
Când doctorul meu a zis să fac avort şi că este ceva normal …. nu m-am putut abţine din plâns…
Ce m-a făcut să scriu a fost faptul că l-am visat pe puiul meu după ce mi-au propus toţi să avortez, iar eu am spus cu încăpăţânare NU, spunându-mi: MULTUMESC…
E ciudat, dar e adevărat…!
Să mă ajute Dumnezeu!
Mărturie anonimă
„L-am cunoscut pe internet…”
Am citit pe internet câteva povestiri şi câteva reportaje despre avort şi am hotărât să vă scriu şi povestea mea.
Am cunoscut pe cineva prin intermediul internetului acum 2 ani, el se numeşte Emilian şi este din Iaşi iar eu sunt din Bucureşti. După 2 ani de aşteptare în sfârşit ne-am întâlnit anul acesta în septembrie, am fost eu la Iaşi.
Mi-a jurat că mă iubeşte şi că o să fie toată viaţa lângă mine pentru că eu sunt cea mai potrivită pentru el şi că a visat să fie cu mine doi ani de zile. A fost primul bărbat din viaţa mea, îl iubesc enorm, încă îl mai iubesc. Am stat la Iaşi 4 zile şi m-am întors la Bucureşti cu gândul că în curând o să mă mut la Iaşi pentru EL.
La scurt timp am aflat că sunt însărcinată, m-am bucurat, chiar dacă am 22 de ani şi el 23, eu m-am bucurat pentru că ştiam că Emilian îşi doreşte un copil cu mine pentru că mă iubeşte… Însă, nu a fost aşa. Când a aflat a început să-mi spună că e prea tânăr şi că el vrea să-şi trăiască viaţa şi că nu are bani, iubirea aia mare care o avea pentru mine a zburat pur şi simplu. Asta nu m-a făcut să renunţ nici un moment la copilul meu, sunt însărcinată în o lună şi îmi doresc acest copil din tot sufletul meu, chiar dacă prietenul meu mi-a propus să fac avort.
Părinţii mei încă nu ştiu de sarcina mea, în ianuarie voi pleca în Anglia de unde sper să nu mă mai întorc niciodată, vreau o viaţa mai bună pentru copilul meu, el nu are nici o vină că tatăl lui nu-l vrea. Însă ştiu că o să vină şi vremea când acest „tată” o să vrea să-şi ceară iertare în faţa copilului lui, nu ştiu daca va obţine această iertare însă ştiu că Dumnezeu şi cu mine o să-l învăţăm pe acest copil ce înseamnă a ierta .
Scriu aceasta scrisoare în atenţia tuturor tinerelor care rămân însărcinate. Iubiţi-vă copii indiferent de situaţia voastră actuală, Dumnezeu este bun cu noi şi nu ne lasă la greu, daţi naştere acelor copii care nu au nici o vină!
Peste 8 luni o să fiu mamă, e cel mai minunat sentiment de pe acest Pământ, mă simt mai plină de viaţă, simt că micuţul din mine depinde de starea mea de spirit şi de sănătate, aşa că pentru el sunt puternică.
Simte şi tu ce simt eu acum!!! FII şi TU PUTERNICĂ!
Gabriela
Avort sau „Te iubesc mămicuţa mea scumpă… ” ?
Aveam 24 de ani… abia mă măritasem de 3 luni şi îl cunoşteam de numai 4 luni… eram încă studentă… cum să fac copil când încă nu îmi cunoşteam bine soţul, nu mă realizasem profesional?…
Am plecat plângând de la doctor. Teama mea devenise realitate: eram însărcinată.
Mergeam pe stradă şi plângeam… nu îmi doream încă copil, nu mai fusesem niciodată însărcinată… era mult prea devreme, nu îmi trăisem încă tinereţea, luna de miere… Dar mai presus de toate răsunau din memorie plânsetele mamei mele când mă ruga să nu fac niciodată avort căci voi rămâne marcată pe viaţă… orice s-ar întâmpla, daca Bunul Dumnezeu a îngăduit să mai vină pe lume un sufleţel, nu îl va lăsa niciodată de izbelişte: „Să nu faci niciodată greşeala mea” îmi răsunau în minte rugăminţile mamei mele …
Am ajuns acasă şi i-am dat soţului vestea. Concluzia: avortul. Că suntem încă prea tineri, nici nu ne cunoaştem prea bine, poate nu ne vom înţelege şi copilul va rămâne fără familie… etc …
Au urmat nopţi de plânsete şi frământări, vedeam mereu inimioara de pe ecranul ecografului care bătea în mine… Cu ce drept să o opresc eu să mai bată??? E copilul meu, e adevărata mea jumătate… cum să fac aşa ceva??? Fie ce-o fi… nu îl omor!!!
I-am spus soţului decizia mea. Au urmat o serie de stări tensionate, dar Dumnezeu m-a întărit şi am mers mai departe…
L-am adus pe lume pe băieţelul meu minunat, Alexandru. Are acum 4 ani şi jumătate şi încă un frăţior de 1 an şi jumătate, David – şi el un alt „neaşteptat”.
După ce s-a născut şi David, soţul meu ne-a părăsit… Nu ne mai înţelegeam, îmi reproşa că eu am făcut intenţionat aceşti copii…
Fetelor, acum am 29 de ani şi am 2 băieţei MINUNATI, oglinda ochilor mei şi toată fericirea mea.
Suntem foarte fericiţi toţi trei… Dumnezeu ne ajută în fiecare clipă … suntem cu toţii făpturile Lui şi trebuie numai să Îi acordăm toată încrederea ca să vedem imediat şi rezultatele.
Sunt sigură că soţul meu se va întoarce la copiii lui. Dumnezeu îl iubeşte şi pe el şi îl va lumina la un moment dat. Eu mă rog mereu pentru asta.
Vreau să vă împărtăşesc gândurile mele şi să vă rog să meditaţi şi să vă informaţi foarte bine înainte să faceţi un avort. Să întrebaţi ceea ce simt pe toate femeile din jur care au făcut avort, şi pe toate mămicile fericite care au scăpat de ispita ucigaşă.
Eram şi încă sunt tânără, doream să îmi trăiesc viaţa, să umblu prin discoteci etc… Au venit copiii şi mă gândeam că s-a sfârşit viaţa mea, că voi fi prizonieră în casă cu doi pui mici, că mi s-a terminat viata şi libertatea…
NIMIC MAI FALS!!! Aceşti pui mici crescuţi din noi sunt izvorul adevăratei noastre fericiri!!! Nu mă credeţi? Lăsaţi-i să trăiască şi o să vă convingeţi singure!!! Răspundeţi acestei provocări şi veţi ajunge la aceeaşi concluzie.
Care „Te iubesc” credeţi că vă va încălzi cu adevărat inima? Cel spus în momente fierbinţi de cel care doreşte conştient sau inconştient să obţină „ceva” de la noi sau… cel spus de un sufleţel mic, sincer şi curat?
„Te iubesc mămicuţa mea scumpă. Eşti cea mai frumoasa mămică din lume”… mi se spune de câteva ori zilnic de puiul meu pe care acum 5 ani mă gândeam să îl avortez…
Am văzut de curând pe internet un film de 20 de minute cu un avort filmat live. Intraţi pe pagina aceasta http://www.avort.ro/strigatul-mut.php şi uitaţi-vă la film. Eu am plâns şi m-am rugat să lumineze Dumnezeu minţile tuturor femeilor să nu facem sau să mai facem vreodată aşa ceva …
Acum am un pui mic, de 1 an şi jumătate în braţe care nu mă lasă să scriu… mă trage de par, mă pupă, bate cu pălmuţele în tastatură… miroase tot a lăptic şi spune mereu „mama” cu atâta dragoste şi cu cea mai fericită „mocuşoară” …
Alegeţi, dragile mele… ne vrem copiii strângându-ne în braţe sau măcelăriţi în bucăţi în aspiratoarele din cabinetele ginecologice…?
Eu sunt fericită … Fiţi şi voi alături de mine şi puii voştri minunaţi.
Cristina
Alaltăieri am trecut şi eu printr-un avort…
Sunt încă la liceu şi printr-o întâmplare am rămas însărcinată. Prietenul meu a fost lângă mine şi m-a susţinut. Am hotărât că e mai bine să fac avort, mama nu putea să afle, mai am şcoala de terminat, nu aş avea cu ce să cresc un copil…
Am găsit un doctor renumit care să îmi facă avortul. Săptămâna trecută m-am programat şi alaltăieri a avut loc crima… Înainte de avort doctorul mi-a făcut ecografie. Eram în 7 săptămâni, totuşi la ecograf s-a văzut un corp de bebeluş ghemuit. Doctorul a spus: ce copil frumos! Apoi ne-au dus undeva în subsol… mai era o femeie care a făcut avort. Ne-am îmbrăcat în cămăşi de noapte şi stăteam pe pat. Ea a intrat prima şi a ieşit după nici 20 minute. Mi-a spus zâmbind, sub efectul sedativului: nu-ţi fie frica, nu simţi nimic, nu doare!
Asistenta m-a condus în camera de măcelărit. Era un miros puternic de dezinfectant. M-am întins pe masă… am primit anestezie generală şi pe când a intrat doctorul, am adormit. În timpul avortului l-am visat pe copilaşul meu. Avea gene lungi cum are tatăl lui. Eram într-un câmp. M-a întrebat: De ce faci asta? I-am spus: Eu nu vreau să fac asta, iar el m-a întrebat: Atunci totuşi, de ce faci asta?
Nu ştiu cum am ajuns în cealaltă cameră în pat… nu ţin minte nimic… ştiu doar că m-am trezit şi mi-am dat seama că am dormit vreo 20 minute. Am ieşit afară cu ultimele puteri… totul se învârtea în jurul meu. Afară era prietenul meu cu încă un amic. Am realizat ce am făcut… primul meu gând a fost că sunt o criminală…
I-am cerut batiste şi am început să plâng. A apărut imediat asistenta şi a spus că atâta timp cât sunt acolo să nu plâng că fac imagine proastă clinicii… M-am dus iar la ecograf, iar monitorul a arătat că uterul meu este gol… păcat că nu există şi un monitor, care ar fi arătat că şi sufletul meu e gol…
M-am dus acasă şi am dormit vreo câteva ore, iar când m-am trezit eram udă, am transpirat…
Azi-noapte l-am visat din nou în acelaşi cadru. S-a uitat la mine şi a spus: Vezi, acum sunt mort. M-au omorât. I-am spus să mă ia cu el, dar a spus că nu poate să facă asta, nu i se dă voie… şi că nu pot pleca, voi avea parte de o întâmplare în curând… mai multe nu a putut să îmi spună…
Fetelor, doamnelor, vă spun, nu faceţi avort!
Poate credeţi că în viitor un alt copil va umple golul lăsat de acesta, dar vă spun… fiecare copil e unic în felul lui şi nici unul nu poate fi înlocuit de nimeni şi nimic…
Ilona
Era luna februarie când am aflat că sunt însărcinată… eram încă la liceu ultimul an… I-am dat vestea prietenului mei speram că-mi va spune să îl păstrăm. Dar din păcate nu a spus aşa… mă obliga într-un fel să fac avort: că suntem prea tineri că nu avem ce să îi oferim şi alte chestii… într-un final am acceptat… în schimb nu după mult timp am avut o mică ceartă şi m-a lăsat singură… timpul trecea iar eu aveam 3 luni umblam pe la doctori mă rugam de ei… dar nimeni nu vroia… Într-un final am hotărât să merg la ecograf. Era aşa mic şi dulce… un ghemotoc de copilaş… Iar o asistentă lauda copilaşul că e perfect sănătos… că Doamne-ajută… o să am un copil minunat… neştiind ce vreau eu să fac.
Prietenul în care am avut încredere şi cu care am fost împreună un an şi ceva m-a lăsat singură. Deja simţeam cum mişcă propriul meu copilaş în mine… nu avea stare… L-am iubit mai mult ca orice…
Dar a venit ziua în care a aflat mama mea… M-a dus la spital şi m-au internat. După 2 zile mi-au dat ceva pastile (acele pastile întrerup sarcina până la 6 luni) eu aveam 4 luni jumătate. Mi-a dat prima tură de pastile. Nu simţisem nimic. După a doua tură am simţit cum mişca foarte tare copilaşul meu (se chinuia… era în ghearele morţii) iar dintr-o dată nu am mai simţit nimic… a murit copilaşul meu. A treia serie de pastile mi-au provocat contracţii, erau tot mai puternice… După câteva ore mi s-a rupt apa şi am născut… am născut copilul omorât de mine. Iar în loc să fie ca la o naştere… să-mi dea copilaşul în braţe să fiu bucuroasă, ei mi l-au luat…
Era mic încă… era mic de felul lui cam cât palma… dar era bine… era fetiţa mea, Alexandra… îngerul meu pe care nu îl pot uita şi nu îl voi uita niciodată!
După ce s-a întâmplat am avut vise în care plângea şi mă întreba de ce am lăsat-o? De ce nu am ţinut-o? Mi se sfâşie sufletul. Tot ce îmi doresc acum mi-aş da şi viaţa să o vad cum ar arăta… sau să o am iar în pântece…
Dacă o păstram acum avea 7 spre 8 luni…
NU VĂ UCIDEŢI COPILAŞUL AŞA CUM AM FĂCUT EU!
Acum mi-aş da viaţa să o văd doar o secundă!
Loredana
Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani a rămas însărcinată. Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude se opuneau. S-a hotărât, totuşi, să facă avort. Dar, chiar în noaptea dinainte de a se duce la medic a avut un vis. A visat pe Sfânta Paraschiva în biserică, cu multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva. Într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: ” Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă”.
A doua zi a plecat, totuşi, la doctor, dar cu oarecare teamă şi nehotărâre. Ajungând, teama a sporit şi când trebuia să intre a renunţat şi s-a întors acasă. Şi nu a mai avortat copilul. Şi a născut o fetiţă de 4,5 kg, frumoasă, inteligentă (acum are peste 30 de ani şi ştie cinci limbi străine) şi cu adevărat milostivă şi credincioasă. Încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este medic şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi, este ascultată.
Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte (ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă), salvându-i şi fetiţa, care acum este mângâiere pentru cei din jur cu bunătatea ei, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bineplăcute lui Dumnezeu.
Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.
(Matei 18, 10).
„ Femeie, lasă copilul să trăiască că voi avea Eu grijă de amândoi!…”
Mă numesc Daniela şi am descoperit acest site (alt site – n.n.) căutând pe internet un fel de alinare pentru suferinţa pe care o trăiesc de 9 luni..
Am să vă povestesc pe scurt viaţa mea complicată şi dureroasă. Am 38 ani şi am fost căsătorita până acum o luna. Am doi băieţi: de 20 si respectiv 18 ani. Cel de 18 ani are schizofrenie şi se pare că e cronică. O primă suferinţă în viaţa mea. A doua suferinţă a fost faptul că am fost obligată să mă căsătoresc cu soţul meu acum 18 ani fără să-l iubesc; nu voi intra în amănunte dar asta a fost… Nu l-am iubit niciodată drept pentru care m-am hotărît pentru divorţ.
În urmă cu doi ani am cunoscut un bărbat cu 9 ani mai mic decât mine si ne iubim foarte mult. Este bărbatul cu care sunt logodită şi religios. Cu soţul meu nu am avut cununie religioasă pentru că nu a dorit acest lucru.
Acum voi aduce în discuţie problema cumplită a avortului: în primul an când l-am cunoscut pe acest bărbat, Peti se numeşte, mi-am dorit foarte mult un copil. El era plecat în Statele Unite şi trebuia să vină în decembrie anul trecut ceea ce s-a şi întâmplat. Până să vină mă rugam Domnului nostru Iisus Hristos să-mi dea un copil şi plângeam cu lacrimi amare de câte ori îmi imaginam acel copil. Bărbatul din viaţa mea, cel pe care-l iubesc, îl dorea şi el .
Într-o seară am avut un vis, după lacrimile pe care le vărsam zilnic în care Domnul Iisus Hristos mi-a apărut şi mi-a spus: “Nu plânge femeie ca până nu se termină anul vei avea copilul”. M-am trezit emoţionată şi marcată. Nu-mi venea să cred ca Domnul Iisus Hristos mi-a auzit dorinta…
Peti a venit pe 15 decembrie şi am să vă spun că – există minuni dumnezeieşti – în perioada 25-30 decembrie am rămas însărcinată!!! Pe data de 10 ianuarie mi s-au confirmat 3 săptămâni de sarcină! Pentru mine A FOST SI VA RĂMÂNE O MARE MINUNE PE CARE DOMNUL NOSTRU MI-A ÎNDEPLINIT-O .
Însă, acest copil trebuia să se nască, iar eu nu eram divortată încă: aveam şi am un copil cu probleme, Peti urma să se întoarcă în Statele Unite pentru încă ceva vreme, nu aveam nici un sprijin care să mă ajute în a păstra copilul. Au urmat două luni şi jumătate de chinuri, lacrimi si frământări: să pastrez sau nu sarcina. Pentru mine era şi va rămâne un dar divin….
Însă conştiinţa crudă şi raţiunea tăioasa mi-au ‚‚spus’’: ai deja un copil cu probleme, îngrijeşte-te de acesta şi lasă-l pe celălalt… nu e drept să-l ignori şi să-l sacrifici pe cel bolnav…”
Şi astfel, plângând şi frământându-mă, am avut al doilea vis cu Domnul Iisus Hristos care mi-a spus: “Femeie, lasă copilul să trăiască că voi avea Eu grijă de amândoi!…” .
Am fost şocată…! Şi cu toate aceste semne sunt o mare criminală. Pe data de 2 februarie am înfăptuit crima şi am renunţat la copil… am ignorat darul şi mesajele divine.
Nu am cuvinte care să arate starea în care, încă, mă aflu: sunt deprimată, iau tranchilizante şi antidepresive, am îmbrăcat un copil de 9 luni luat de pe strada, i-am luat jucării, dar nimic… Nici o rugăciune nu mă ajută… Nici un sfat nu-mi schimbă starea! Şi încă ceva important! Cât timp eram însărcinată, Răzvan, băiatul meu bolnav a fost bine. Nu avea halucinaţii, nu auzea voci… Însă după avort copilul s-a îmbolnăvit şi nu mai intră în lumea reală cu nici un tratament antipsihotic. Se pare că îl pierd şi pe el în lumea lui ireală. Dar cred că aceasta este una din pedepsele pe care le merit pentru fapta mea! Nu aveam dreptul să iau viaţa acelui copil mai ales ca era aşa de dorit şi era şi un dar divin! Răzvan nu-şi mai revine, trăieşte în lumea lui cu vocile false şi halucinaţiile, şi nici eu nu-mi mai revin. Urmează să mă căsătoresc cu Peti curând şi am sperat că dacă voi avea alt copil cu el îmi voi reveni… Am analizat aceste lucruri şi tot nu este bine… Crima înfăptuită rămâne adânc în suflet!
Stiu că e lungă această mărturisire dar aş dori să o publicaţi, ca să opriţi şi alte viitoare crime împotriva unor suflete nevinovate, împotriva darului divin cu care Dumnezeu ne consfinţeşte viaţa. Pentru că un copil este o minune!
Nu am cuvinte să vă spun toată gama de sentimente în care trăiesc: inutilitate, disperare, vinovaţie, suferinţă…
DAR…! CEA MAI MARE PEDEAPSĂ ESTE CEA DATĂ DE CONŞTIINŢA CARE MĂ CHINUIE!!! …Şi nu cred că există scăpare pentru asta.
În fiecare marti… e zi de post pentru mine… într-o marţi s-a întâmplat.
Voi rămane toată viaţa marcată de acest eveniment şi vreau să vă spun acum, când plâng iar: opriţi-vă să ucideţi suflete nevinovate!!! Ce urmează după aceasta e cumplit de trăit, şi sentimentul de a fi o criminală e copleşitor şi degradant.
Oare cine sau ce mă poate ajuta pentru că simt cum viaţa mea se sfârşeşte!…
Oare unde este copilaşul meu acum?
Povestea unei fotografii uimitoare
Preotul ortodox român Mihai Lupu din Canada a transmis câteva informaţii tulburătoare privind viaţa intrauterină a fiinţei umane.
Aveţi în faţă fotografia unui copil de 21 de săptămâni, în pântecele mamei sale.
(Gasiti aici brosura la download cu tot cu poza- http://provitacraiova.ro/brosuri.php, ea se numeste Multumesc Doctore!.doc)
Numele lui este Samuel Alexander Amas. Copilul a fost diagnosticat cu spina bifida şi nu ar fi supravieţuit afară din pântecele mamei. Trebuia deci operat intrauterin. Iulia Amas, mama copilului, a apelat la remarcabilul chirurg Joseph Bruner de la Centrul Medical al Universităţii Vanderbilt din Nashville-Tennesse.
Redăm în continuare cuvintele fotoreporterului Michael Clancy, angajat al publicaţiei USA Today, prezent şi el la operaţie:
„În timp ce doctorul mă întreba ce viteză de înregistrare folosesc, am surprins cu coada ochiului un tremur al uterului, dar nimeni din echipă nu provocase mişcarea. Venea dinăuntru. Dintr-odată, prin incizie copilul şi-a scos braţul şi apoi l-a retras, lăsându-şi doar mânuţa afară. Doctorul i-a prins mâna şi a ridicat-o uşor, iar copilul a răspuns strângând degetul acestuia. Ca şi cum i-ar fi încercat tăria, medicul a clătinat uşor pumnul micuţ. Pruncul îl ţinea strâns. Am prins momentul fantastic. S-a petrecut atât de repede, încât asistenta care stătea lângă mine m-a întrebat «Ce s-a întâmplat?». «Copilul a-ntins mâna!», am zis. «A, păi fac asta tot timpul», mi-a răspuns”.
Această fotografie care a făcut înconjurul lumii este o mărturie vizuală de netăgăduit a faptului ca în pântecele mamei creşte un copil, nu un “glob de ţesut” sau “produs al concepţiei”. Pruncul nenăscut este o fiinţă umană, dornic să-şi facă simţită prezenţa, precum micuţul Samuel, care parcă ar spune: “Mulţumesc, Doctore!”
Fiii noştri ne sunt părtaşi la toate împrejurările vieţii şi, probabil, înţeleg ce vorbim noi, ne pricep intenţiile, ştiu mult mai multe decât bănuim noi că ştiu. Întâmplarea următoare, relatată de o tânără doamnă, este grăitoare:
„Eram singură acasă într-o seară. Era o linişte adâncă. Pregăteam masa. Deodată am scăpat pe lespezile de ceramică ale bucătăriei un castron metalic. Zgomotul a sunat asurzitor în tăcerea casei. Fetiţa a tresărit în pântecele meu şi multă vreme după aceea a fost neliniştită. Eu cred că pruncii noştri ştiu foarte multe lucruri, nu prin cuvinte, nici prin învăţare, ci printr-o cunoaştere ca a îngerilor.”
Aşa cum sfânt este Dumnezeu, sfântă este şi viaţa. Ea ne-a fost dată spre bucurie şi, cum ne spune într-una din epistolele sale Sf. Apostol Ioan, ne-a fost dată pentru „ca bucuria noastră să fie deplină” (I Ioan 1,4). Cine dar ar putea avea dreptul să curme viaţa dată de Dumnezeu, viaţa care este Dumnezeu?
Să celebrăm deci minunea vieţii! Să ne plecăm cu evlavie în faţa sfinţeniei vieţii! Să cinstim pe Dătătorul de viaţă, pe Domnul pe care aşa Îl mărturisim!
„Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt…”
(Luca 1,41).