Articol aparut in “Orthodoxos Typos” (“Presa Ortodoxa”, Grecia), 18.04.1986.
Cu cativa ani în urma am parcurs cartea lui Hans Killian “In spatele nostru sta Dumnezeu” (Editura “Kadmos”, Atena, 1960). Ultimul capitol, intitulat “Mostenire”, m-a cutremurat.
Acum câteva zile am relatat întâmplarea descrisa în carte într-o noua discutie despre avorturi (spun noua discutie, deoarece a existat o continuare a ei prezentata de “Presa Ortodoxa”; vezi nr. 692/4.4.1986) . Nu gasesc cuvinte sa descriu impresiile ce le-a pricinuit. Deoarece o mare parte a cititorilor “Presei ortodoxe” n-au bagat-o în seama, consider oportun sa o repet:
Pe scriitorul cartii, renumitul medic chirurg, l-a vizitat o tânara doamna ca sa-i solicite ajutorul medical. Era sotie de medic, avea doi copii, de cinci si trei ani, si era însarcinata în luna a patra. Sotul ei fusese mobilizat si se afla pe Frontul de Rasarit. Doamna avea dureri la sânul stâng si sub bratul stâng depistase o mica umflatura tare. Medicul, dupa ce a ascultat-o, a început s-o examineze. Dar este mai bine sa lasam cartea sa continue:
“…Am palpat si am simtit un ganglion foarte tare, dar degenerat; de altfel putea simti oricine un întreg lant de astfel de ganglioni. Fara sa arat nici o expresie de surpriza, am palpat întreg sânul stâng, ce era înconjurat de o retea venoasa subtire de culoare neagra… M-a cuprins teama. Dupa ce am examinat, ca sa compar si sa controlez, precum fac totdeauna – si sânul ei cel drept, am depistat îngrozit ca si la acesta se puteau simti umflaturi tari. La un anume loc pielea se vedea primejdios de trasa. Si sub bratul drept se puteau simti, sub piele/ ganglioni mici si tari, si doua umflaturi mai mari lânga vasele de sânge ce duc la mâna. Era îngrozitor! Un cancer în crestere rapida la amândoi sânii…
In timp ce bolnava se îmbraca, cugetam în sinea mea, cum oare as putea sa-i spun crudul adevar în modul cel mai potrivit…
Dupa ce bolnava s-a îmbracat si s-a asezat pe scaun, i-am spus imediat:
- Doamna, faptul ca lucrurile sunt foarte serioase îl cunoasteti si dumneavoastra. Ca ne aflam în fata unor hotarâri dificile, nu pot si nici nu trebuie sa va ascund.
Nu s-a pierdut, nici n-a început sa plânga:
- Trebuie sa vorbesc imediat cu sotul dumneavoastra. Trebuie sa-l chemam imediat de pe front. De aceasta data însa ochii ei au lacrimat.
- Nu stiu unde este barbatul meu. De câteva luni nu avem nici o veste de la el.
Faptul acesta a îngreunat si mai mult situatia, pentru ca acum saraca femeie trebuia sa ia singura hotarârea, o hotarâre ce va însemna moartea sau viata copilului ce-l purta sub inima sa. Trebuia sa-i explic ca este nevoie sa ia o hotarâre si de aceea am continuat pe un ton aspru:
-Sunteti grav bolnava, doamna, si va aflati fara îndoiala în mare pericol. Schimbarile aparute la pieptul dumneavoastra depind în mod sigur de sarcina. Ganglionii dumneavoastra se afla în neregularitate si au degenerat prin influenta unor hormoni produsi din cauza sarcinii. Trebuie sa întelegeti va rog, ca din pricina aceasta trebuie sa va propun întreruperea sarcinii. Asa cum se prezinta situatia dumneavoastra, nu va pot lasa copilul. Trebuie sa încercam sa depistam cauzele acestor umflaturi de la sâni si, pe cât ne sta în putinta, sa oprim cresterea lor. Dar asta nu se poate face atunci când în corpul dumneavoastra circula cantitati mari de hormoni datorita starii de graviditate, care, desigur, sunt folositori pentru copil, însa pentru dumneavoastra constituie un pericol aproape mortal. De aceea trebuie sa se întrerupa sarcina. Dupa parerea mea, nu avem alternativa.
M-a privit înspaimântata si, dupa ce si-a miscat capul în semn de dezaprobare, mi-a explicat cu o voce calma:
- Nu! niciodata! Copilul nu-mi apartine numai mie, ci si barbatului meu niciodata nu-mi voi da consimtamântul ca sa-mi fie luat. Imi este cu desavârsire indiferent ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine. Este o mostenire pentru barbatul meu; de la lucrul acesta nu pot da înapoi. Stiu ca viata mea se primejduieste. Si, ca s-o spunem deschis: Stiu ca sunt pierduta. Asta o simt si numai pentru asta va rog: tineti-ma în viata pâna ce va veni copilul. Va implor pentru asta.
Am tacut mult timp, biruit de cuvintele ei.
Dupa aceea am mai încercat o data s-o fac sa-si schimbe parerea. Accentuându-mi cuvintele, i-am spus:
- Nu trebuie sa vorbiti asa. Va aflati în mare pericol asta este sigur, dar înca nu sunteti pierduta. Nimeni nu ar putea argumenta un astfel de lucru. Avem chiar o posibilitate. Poate as putea s-o formulez astfel: Ar fi cu putinta sa va salvam, daca am micsora lucrarea hormonilor sarcinii printr-o întrerupere urgenta a ei, sau prin oprirea lor, dupa care sa operam. Insa este sigur ca mergeti spre catastrofa daca nu se face lucrul acesta, chiar daca v-as scoate din radacina amândoi sânii…
Când am terminat m-a privit direct în fata si mi-a raspuns aproape cu dusmanie:
- Lucrul acesta nu-l vreau. Nu-mi puteti lua copilul. NU MI-L PUTETI OMORÎ!
Niciodata, în numerosii mei ani de chirurgie, n-am întâlnit ceva asemanator. Miscat, am luat-o de mâna.
- Bine, ati biruit! Se va împlini dorinta dvs. Va rog sa va aranjati toate acasa, pe cât de repede puteti, si imediat dupa aceea veniti la clinica. Nu putem pierde timp.
Doua zile mai târziu se afla în clinica noastra într-un salon linistit. La prima mea vizita am aflat-o linistita, manifestând o pasivitate aproape vesela. Din pacate era de datoria mea sa-i fac noi comunicari triste. I-am spus ca nu îmi puteam asuma riscul sa îi scot amândoi sânii deodata. A doua zi, la ora 7, trebuia sa operam o parte si daca mergea bine, dupa 2-5 saptamâni trebuia sa operam, cât se poate de adânc, si cealalta parte…
Organismul tinerei femei era, pentru moment, înca în stare buna. Umflaturile, ce se mareau asa de repede, cu toate ca pricinuisera o vlaguire, nu influentasera înca în mod dramatic starea ei generala.
Am discutat amanuntit despre operatie cu seful meu si mi-am ales ajutorii cei mai buni… Toate aceste masuri, spre a ajuta cât mai mult la protejarea mamei si a embrionului. .. Când am intrat sterilizat în sala de operatie, toate erau gata. Locul care trebuia operat era descoperit. L-am examinat înca o data, mi-am luat manusile de cauciuc, le-am tras pe mâini si am început.
Am taiat direct, cu atentie, de jur-împrejur întreg sânul stâng, împreuna cu pielea ce ne trebuia mai târziu. Am prins imediat cu pensete venele, din care curgea sânge. Am mers mai adânc, am lasat neatinsa întreaga glanda a sânului lipita de muschii cei mari ai pieptului si le-am desprins pe toate împreuna de pe peretele toracic…
Dupa aceea a început partea a doua: Curatirea totala a ganglionilor de la subsuori si încheieturi. A fost o mun ca obositoare, deoarece întreaga zona se umpluse cu mici umflaturi canceroase. Toate tesuturile atacate s-au separat si mi-am întregit treaba mea ajungând pâna la buzele muschilor ce închid înspre înapoi adâncitura subsuorii. Aici exista totdeauna ganglioni periculosi si acestia trebuiau negresit indepartati. ..
Toata ziua dintâi am tinut-o sub observatie continua pe tânara femeie. Eu însumi mergeam foarte des la patul ei ca sa ma conving ca nu i s-a întâmplat nimic copilului. Din fericire, primele patru zile au trecut si copilul era în stare buna. Astfel, pentru moment, acest pericol fusese limitat…
In salon simteam ca plutea o întrebare nepusa. Si într-adevar, într-o zi, zâmbind nevinovat femeia mi-a pus urmatoarea întrebare:
- Domnule profesor, cam cât voi mai trai oare?
Am înteles imediat. Voia sa afle daca i-a ramas înca destula vreme sa aduca copilul pe lume. N-am putut si n-am vrut s-o mângâi într-un mod ieftin. De aceea i-am spus numai atât:
- Nu ma mai întrebati despre asta, iubita doamna.
O data cu trecerea timpului am observat cu teama ca slabea continuu…
Subiectul discutiei noastre era aproape întotdeauna în jurul copilului ce îl astepta si, când încercam sa schimb vorba spre altele, ea îl readucea din nou cu insistenta la acelasi punct, în jurul caruia, precum se vede, se învârteau mereu toate gândurile ei. Cu o vie emotie, observam continuu ca era atasata de ideea ca, pe acest copil ca marturie a dragostei ei, sa-l lase barbatului ei spre a-l afla atunci când acela se va întoarce de pe front.
Nu puteam s-o las sa îsi dea seama ca nu eram în stare sa iau parte la nadejdea ei. In taina, cautasem sa aflu unde se afla barbatul ei si, de la Cartierul General, am aflat confidential ca întreaga grupare în care se afla si el se pierduse pe Frontul din Rasarit.
Intr-o zi i-am spus ca în ziua urmatoare voiam sa-i fac a doua operatie. A dat numai din cap.
Aceasta a doua operatie a fost mult mai pretentioasa si mai periculoasa decât prima, deoarece starea generala i se inrautatise. ..
Am lucrat repede si cu atentie, pe cât am putut mai bine. Cu cea mai mare grija am oprit hemoragiile, ca sa protejez circulatia sângelui. Ne aflam în luna a sasea si, prin urmare, copilul n-ar fi putut trai daca s-ar fi pricinuit o nastere prematura. Dar, în ciuda marii noastre concentrari, de data aceasta a trebuit mult mai mult timp ca sa elimin sânul si sa curat subsuoara si ganglionii de la încheietura. Tesuturile devenisera un cocolos si mereu atingeam în adânc noi mase canceroase.
Am terminat, am cusut rana mare si am aranjat instalatia de drenare. Am terminat fara a se ivi complicatii, dar ma îndoiam ca vom avea o vindecare completa, deoarece numarul de globule albe din sânge era scazut, în pofida tuturor efortunlor noastre. Am ramas asadar cu prins de o mâhnire profunda atunci când au scos-o pe bolnava din sala de operatie. Faptul era înfricosator si simtamântul ca, în cele din urma, toate vor fi zadarnice, ne îngreuia pe toti.
Pe mine ma chinuia înca o grija cu desavârsire dife rita, pe care o ascundeam cu precautie de femeie: ca faptura aceea mica ar putea muri în ea. De aceea, ime diat dupa operatie, am mers sus, în camera ei, si am ascultat inima copilului. Bataile erau slabe, dar totusi se simteau. Si au ramas asa si în urmatoarele zile. Intr-o dimineata m-a înstiintat, radiind de bucurie: copilul se miscase în pântecele ei. Simtise clar loviturile pricinuite de micile lui picioruse…
Ne apropiam de luna a saptea. Incepuse ultima lupta cu timpul. I-am propus sa faca niste iradieri, ca sa neu tralizam niste celule maligne ce ramasesera. Deoarece am prevazut ca s-ar putea teme sa nu vatame copilul am încredintat-o, fara ca ea sa ma întrebe, ca am putea izola copilul de influenta razelor. Dar nu a fost de acord si mi-a spus:
- Pentru care motiv sa le facem? Stiu unde ma aflu.
Din zi în zi se vedea mai obosita… Rana nu se închidea. Locul care ramasese deschis nu se vindeca. Puterile renascute ale organismului ei ajunsesera la sfârsit…
A trecut si luna a saptea. Astfel ca într-o zi am mers la ea si i-am spus:
- Daca copilul vine acum, va putea ramâne în viata!
Niciodata nu voi uita manifestarile care au urmat acestei vesti. Lacrimi de bucurie au stralucit în ochii ei si fata-i palida si slabita se vedea a se lumina dinlauntru cu o stralucire de fericire.
Pentru putine zile s-a îmbunatatit si starea ei. A prins putina culoare, dar dupa aceea, extenuarea trupeasca a progresat în mod nemilos.
In luna a opta i-am propus sa i se provoace o nastere prematura. Ar fi mers la clinica ginecologica si ar fi adus copilul pe lume. Insa a refuzat. Voia sa mearga acasa. Astfel a venit ziua când a parasit clinica noastra. Sora ei s-a prezentat ca sa o ia…
Le-am însotit pe amândoua pâna la masina. Pentru o clipa am mai ramas singur cu bolnava mea si am simtit ca se lupta cu ea însasi dar la sfârsit i-a scapat de pe buze întrebarea de care ma temeam:
- Cât mai am înca de trait?
Am evitat sa raspund, miscând tacut din cap. Nu voiam ca în ultima clipa sa-i spun minciuni.
- Instiinteaza- ma când se va naste copilul, am rugat-o.
Iar ea mi-a fagaduit.
Am asteptat sa-mi trimita vre-o carte postala, dar am ramas uimit când, într-o zi, am primit o scrisoare scrisa de ea însasi:
“Iubite domnule profesor, – îmi scria – deoarece ati luat parte cu atâta caldura la lupta mea, veti fi si singurul care veti afla de la mine însumi vestea cea mare. Sunt foarte slabita si trebuie sa-mi economisesc puterile ce mi-au ramas. Deci: Acum zece zile a venit copilul pe lume. Un baietel. Un copilas mititel…
Inima îmi este atât de plina de recunostinta, încât îmi este cu neputinta sa exprim prin cuvinte simtamintele mele. Recunostinta fata de Dumnezeu si recunostinta fata de dvs., iubite domnule profesor.
Ultimele saptamâni au fost destul de grele si uneori ma gândeam ca nu voi putea rezista pâna în sfârsit. Ma rugam într-un mod cu desavârsire copilaresc care, poate, pe un teolog l-ar fi putut face sa râda dispretuitor: Daca Tu esti acolo sus, si daca Tu esti Dragoste, atunci daruieste-mi acest copil! Asa îi spuneam si El, în nemarginita Sa milostivire, a auzit rugaciunea mea, care era ca o silire.
Faptul acesta pentru mine înseamna nespus de mult. Este cea mai mare mângâiere a mea pe ultima parte a drumului care se mai afla înaintea mea. Moartea vine… Sfârsitul se apropie… Nu vreau sa par mai buna decât sunt: si eu simt adeseori frica de moarte. Acea frica adân ca pe care faptura o simte înainte de a pleca din aceasta viata, si aceasta o patimesc mai ales în timpul noptilor, când stau singura cu ochii deschisi în întuneric. Dar atunci ma mângâi cu gândul la copil care pentru mine consti tuie dovada vie a dragostei lui Dumnezeu…
Ieri am fost nevoita sa-mi întrerup aici scrisoarea mea. A venit sora mea si m-a certat de-a binelea. Voia sa ma faca sa înteleg ca de dragul copilului am datoria sa ramân în viata. Acum, afara de faptul ca nu sta deloc în propriile mele puteri sa-mi prelungesc viata, consider ca o usurare acest punct de vedere: ca la urma urmelor, chiar si cei mai iubitori dintre parinti nu pot face decât putine lucruri pentru copiii lor. Soarta lor, precum si a noastra, se afla în mâinile lui Dumnezeu. In aceste puternice mâini parintesti încredintez acum cu desavârsire pe toti cei pe care îi las în urma mea…
M-am trudit sa fiu o mama buna pentru copiii mei, care au fost pentru mine darul cel mai de pret. Vreme de zece ani întregi am fost legata de barbatul meu cu o dragoste care n-a cunoscut niciodata nici cea mai mica umbra. Ca sa le lasi pe toate acestea nu este usor. As vrea însa, ca si alta data, sa va asigur – deoarece m-ati sprijinit în cele mai grele ceasuri ale mele – ca merg înainte cu siguranta ca le voi regasi acolo pe toate învaluite în stralucire si eliberate de nimicnicia pamânteasca. Adio pentru totdeauna!
P.S. Când vreodata se va întoarce barbatul meu, dati-i va rog, scrisoarea aceasta”.
Dupa 14 zile am primit o hârtie care îmi vestea moartea ei. Scrisoarea n-am putut-o da, deoarece barbatul ei nu s-a mai întors niciodata de pe Frontul de Rasarit”.
Arhim. Epifanie Teodoropulos
Articol aparut in “Orthodoxos Typos” (“Presa Ortodoxa”, Grecia), 18.04.1986.
Reproducere din brosura “Jertfa pentru viata”, Editura Evanghelismos, Bucuresti 2004.
Material aparut si pe grupul Yahoo! Provita ca reproducere dupa site-ul www.sfaturi-ortodoxe.ro.