ASOCIAŢIA CREŞTIN-ORTODOXĂ
“PRO-VITA” pentru născuţi şi nenăscuţi
“Nu îti cladi fericirea pe mormântul copilasului tau!!!”
MARTURIA UNEI TINERE MAME CARE A REFUZAT SA FACA AVORT
Am scris aceste rânduri pentru toate fetele care, într-o zi poate vor avea decizia vietii în inima: „Sa pastrez copilul acesta sau nu?”
Se spune ca Dumnezeu ne vorbeste prin cai pe care nu le banuim, ca El, într-un mod indirect comunica spiritului, constiintei noastre. În mod sigur, indiferent de religia în care ne-am nascut sau la care am aderat, Dumnezeu este alauri de noi printr-o iubire parinteasca, pura, infinita.
E ceea ce am învatat singura, e ceea ce am descoperit în inima mea, e ceea ce m-a salvat nu doar pe mine ci pe cea mai minunata fiinta din viata mea, copilul meu.
Femeile care fac avorturi sunt si ele victime nedocumentate despre gravitatea acestor fapte oribile, sunt mintite ca nu exista nici un copil, ca totul este doar o adunatura de sânge sau mai grav nici nu vor sa stie ce se petrece cu adevarat în interiorul lor sperând ca aceasta le va ajuta sa nu se simta vinovate. Dar oare este indiferenta atât de puternica încât sa vindece o rana a sufletului?
Scopul acestei marturisiri nu este de a aprofunda rana celor care înainte de a face un avort, nu au stiut ce înseamna cu adevarat acest lucru. Rana lor ramâne oricum deschisa, poate pentru tot restul vietii. Nu le judecati, ajutati-le! Ele au nevoie de ajutor, pentru a putea întelege ce li s-a întâmplat, pentru a nu mai repeta asemenea acte disperate. Eu cred ca sunt în masura sa le înteleg pentru ca, marturisesc cu sinceritate, în încercarea mea de a repara o gresela ireparabila am fost într-adevar la un pas de cea mai mare greseala din viata mea, aceea de a-mi ucide copilul nenascut.
***
Am 22 de ani, nu peste mult timp 23. Parca doar ieri eram copil… Ma gândesc la mama întotdeauna cu drag. Desi atât de imperfecta în perfectiunea ei, pentru mine e cea mai minunata fiinta de pe pamânt. Nu as putea spune ca mi-a lipsit vreodata iubirea parinteasca, ba dimpotriva a fost mai mult decât meritam. Am fost un „copil” foarte iubit, cred ca mai sunt înca, desi în prea marea-mi curiozitate, am facut multe din greselile unui om care, vorba aceea, crede ca pielea lui e mai piele decât a celorlalti. Acum nu as mai lua asta în gluma. Nu e mai bine sa traiesti totul pe pielea ta, credeti-ma! Fiti destepte, învatati din greselile celorlalti ca altfel s-ar putea sa ramâneti fara voi însiva, fara ceea ce sunteti, acel ceva care va face sa sperati, sa credeti, sa existati, sa vreti sa traiti.
Se stie ca în zilele noastre, sexul nu mai este un subiect tabu, e relativ simplu sa-ti gasesti un „partener de joaca” si putini se vor simti ofensati de aflarea vreunui detaliu întâmplator despre cum, când si unde s-a întâmplat. Este evident ca societatea nostra a „progresat”. Totul e o masca, un monstru care se fardeaza excesiv, pentru a-si masca imperfectiunile atât de evidente. Si eu si voi avem destule prietene care, de la vârste fragede înca, au experimentat cele mai deocheate pozitii ori practici sexuale. Si ce?… Mare-i gradina ta Doamne… dar de ce mai nou, toti sar gardul… afara din ea?
„Stii as avea ceva sa-ti spun…am mai facut un avort…nu e mare lucru…as mai face-o înca o data doar pentru anestezie, ce faina senzatie a fost.”
E cea mai socanta dezvaluire pe care am auzit-o în viata mea. E marturisirea unei foste colege de liceu care la doar 16 ani avea deja doua avorturi la bord. „L-am facut si pe asta marinar, saracul” se confesa aprinzându-si tigara. Ce gluma proasta… ce inima împietrita! Comentariile sunt de prisos. Sa lasam judecata în mâinile lui Dumnezeu. Ce poate un copil sa înteleaga dintr-un avort? Avea în clasa mai multe colege care trecusera prin experienta ei si devenise deja un „secret” din acelea care se împartasesc în mare taina, tuturor care vor sa-l afle. Oribil, mie nu mi se va întâmpla!… si ma gândeam în sinea mea… daca eu as fi fost în locul ei, ce as fi facut.
Întotdeauna am iubit copiii, creaturile acelea micute, pline de viata, care te fac sa zâmbesti atât de des, mereu puri si veseli, atât de dragalasi si nevinovati. Îi iubeam atât de mult si de vizibil încât mama îmi spunea când în gluma când în serios: „Mai lasa-i încolo si pe copii, ca nu-i bine sa-ti fie asa de dragi. Se spune ca femeile care iubesc prea mult copiii nu-i pot avea.” Gândul acesta ma speria de moarte, pur si simplu nu puteam sa-mi închipui viata fara copii si îmi spuneam în sinea mea, …mai bine moarta decât stearpa!
Saraca mama…de unde era sa stie ea?
„…la urma urmei nu e decât un cheag de sânge…”, îmi spunea ea la câtiva ani dupa aceasta, încercând disperata sa ma faca sa renunt la ceea ce pentru mine era cel mai mare paradox. Cel mai frumos vis se împlinea în cel mai nepotrivit moment din viata mea si mi se parea ca traiesc un cosmar din care trebuia sa ies. Trebuia sa existe o modalitate… .
Aveam 21 de ani, eram anul 3 la facultate, o tânara cu sperante si o gramada de vise, iubeam ca un copil si ma distram nebuneste, uneori mai mergeam pe la biserica… simteam un gol…dar nu avea prea mare importanta. Am descoperit întâmplator ca eram gravida în prima luna. O sperietura prea mare, prea devreme. O prietena de-a mea, patita deja, a insistat sa fac un test de sarcina când i-am spus ca-mi întârziase ciclul câteva zile. „Niciodata nu am avut cicluri regulate nu cred ca am de ce sa ma sperii…”, i-am spus calma.
Dar atunci de ce simteam ca se întâmpla ceva în interiorul meu. Era un sentiment ciudat, era ceva acolo, ceva ce înca nu simteam dar care se chinuia sa transmita trupului meu semnale disperate. „Bine…hai sa fac testul, de dragul tau…”i-am spus râzând „…si dupa, o sa te cert ca m-ai speriat degeaba”. Se putea citi în ochii ei incertitudine, ea avea deja o fetita, se casatorise gravida si cu toate ca nu avea un sot perfect era atât de îndragostita de fetita ei încât restul erau detalii nesemnificative.
Testul care indica doua liniute rosii m-a lasat muta. Am cazut în baie si singurele cuvinte care îmi treceau prin minte erau: Nu e adevarat…nu poate fi adevarat! Curând a aflat si prietenul meu. Ma sustinea orice decizie as fi luat; eram un caz „norocos”. Pentru mine însa asta era prea putin semnificativ, conta cel mai mult reactia parintilor mei. Nu puteam sa-i pierd pe ei…pe ei care îsi pusesera toate sperantele, toata încrederea, toata iubirea în mine.
Mai am un frate. Parintii ne iubeau la fel de mult. De ce tocmai eu? Nu puteam sa-i dezamagesc. Erau atât de buni, atât de iertatori dar cu siguranta nu m-ar fi putut ierta pentru asa ceva, era peste putinta. Am repetat testul, tot pozitiv. Am fost la medic, sarcina era prea mica pentru a fi detectabila la ecograf de orice fel. Se punea problema unei sarcini extrauterine. În disperarea mea speram sa fie asa desi asta ar fi implicat o posibila operatie de extirpare a trompei în care era localizata sarcina dar atunci decizia nu mai era în totalitate a mea, eram oarecum obligata la o singura decizie…
I-am spus mamei. Soc… disperare, plâns… Ea a fost cea care m-a îndrumat sa merg la al doilea medic. Era convinsa ca voi face avort. Asa ceva nu trebuia sa se întâmple, aveam de terminat o scoala, eram necasatorita si „prea tânara ca sa ma leg la cap”. Eram speriata si aveam nevoie de cineva care sa ma ajute sa decid… când de fapt decizia era luata deja.
Prietena mea, se ruga de mine insistent sa nu renunt la copil, ea stia ce înseamna sa treci prin asta. Era disperata si se ruga pentru mine la Dumnezeu sa ma ajute sa nu fac avort. Mai aveam înca doua bune prietene care mi-au spus ca se vor ruga pentru mine si copilasul meu. La sugestia uneia dintre ele, am acceptat sa vorbesc cu un preot înainte de a merge la medic pentru ca duceam o lupta infernala cu mine însami, erau momente de cosmar.
Întotdeauna mi-am dorit copii si Dumnezeu tocmai îmi facuse unul cadou însa era ca o cârja data unui om sanatos.
Mi-am adus aminte atunci de una dintre rugaciunile facute la disperare: „Doamne, decât sa ma pierzi pentru totdeauna mai bine da-mi o palma!”. Fraza aceasta, tin minte, am scris-o si am sters-o de mai multe ori înainte sa o rescriu definitiv. Si azi mai tin caietul în care am scris-o. Mi se parea greu sa ma rog si de aceea o faceam de cele mai multe ori în scris. Asa reuseam sa ma apropii mai usor de Dumnezeu.
Am discutat cu preotul care desigur a protestat vehement împotriva avortului, ma asteptasem la asta desigur. M-a surprins însa si m-a marcat cel mai profund dintre îndemnuri si cred ca sunt datoare sa o spun tuturor femeilor:
„Nu îti cladi fericirea pe mormântul copilasului tau!!! Desi e mic, are viata si simte durere. Spune întotdeauna DA pentru viata, pentru ca viata e numai de Dumnezeu data si doar El are dreptul sa o ia !!!” E ceea ce a înclinat balanta, ceea ce l-a salvat pe copilasul meu.
Am decis atunci ca nu voi consemna în mod voit la uciderea propriului meu copil, nu voi deveni o criminala, voi deveni mama.
Când am mers la medic, soarta copilului meu era deja hotarâta, nici mama, nici tata si nici fratele meu, nici nimeni, nu ar mai fi putut sa spuna ceva care sa ma faca sa renunt la copilasul meu. Desi au sperat pâna în ultimul moment când deja era prea târziu pentru vreo interventie. .. ce cuvânt simplu folosesc oamenii pentru o crima atât de monstruoasa, copilasul meu s-a nascut. Are 1 an si doua luni în prezent, e baietel si nu cred ca-i voi putea multumi vreodata suficient de mult lui Dumnezeu pentru „palma”aceasta atât de „dureros de dulce” pe care mi-a aplicat-o. Parintii, fratele meu, sotul, toata lumea îl adora de-a dreptul si pe buna dreptate; e un istet, un copil cum nu mi-as fi putut închipui ca voi avea. O minune de omulet, atât de disperat dupa mine, mama care i-a dat sansa de a trai. Acum realizez ca iubirea este nelimitata, infinita.
E minunat sa fii mama. Va doresc din tot sufletul meu sa fiti mame, atunci când Dumnezeu va hotarâ pentru voi. Un copilas nu va fi niciodata motiv de suparare, el nu poate aduce decât fericire.
Credeti pe cuvânt o mama fericita. Nu uitati îndemnul de mai sus !!! Mi-aduc si acum aminte de un vis pe care l-am avut cu mult timp în urma, un vis în care salvam un bebelus de la înec si Maica Domnului îmi punea pe mâna o bratara de aur. Am înteles visul doar dupa ce mi-am revenit din socul trait, dupa ce deja îmi salvasem propriul copil de la moarte. Dumnezeu ne vorbeste în inimile noastre, ne avertizeza, într-un fel sau altul, trebuie doar sa constientizam asta. Nu demult am vazut documentarul „Strigatul mut”. Îl gasiti usor pe GOOGLE. Nu va fie frica sa îl vizionati înainte sa luati o decizie. Daca nu va e frica sa va condamnati propriul copil la moarte nu ar trebui sa va fie frica sa vedeti cum va muri. NU VA UCIDETI COPIII!!! Cred ca restul cuvintelor sunt de prisos.
Daca nu va este indiferenta salvarea unor oameni de la moarte sau daca deja ati trecut printr-o asemenea experienta distrugatoare, constientizati si regretati cele facute trimiteti aceasta marturie tuturor femeilor pe care le cunosteti, prietenilor vostri, cunostintelor si chiar daca o singura viata nevinovata va fi salvata, daca o singura mama va decide pentru viata copilului ei, cu siguranta Dumnezeu îsi va aminti de noi.
Ancuta C.
Marturie de pe http://provitabucuresti.ro/
PRO-VITA Tîrgu-Jiu
E-mail: provitatj@gmail.com
Telefon: 0727.781.691
Web (filiala Tîrgu-Jiu): www.provitatargujiu.ro
(filiala Craiova): www.provitacraiova.ro
www.avort.ro
Ma bucura faptul ca avem romani saritori si carora le pasa de durerile si problemele altora, si nu numai ca le pasa, dar se si implica intr-un fel sau altul in rezolvarea lor.
In cazul femeii cu locuinta, in special bucurestenii, dragii de ei.
Le multumesc tuturor celor care au donat pana acum si continuam sa strangem bani.
Oricare va fi deznodamantul acestei situatii, banii stransi pentru ea ii vor fi de folos cu siguranta. Momentan fata (caci are 25 ani) se afla in maternitate. Iar noi am strans pana acum 8 milioane. Pana vineri ne zbatem sa strangem restul de 19 milioane (s-a rezolvat, am strans banii pentru locuinta-avansul). Acum strangem bani ca sa o ajutam sa achite ratele lunare de 16,8 milioane-timp de doi ani. Am platit deja prima rata. A mai achitat o parte din bani, asadar rata s-a diminuat la cca 13 milioane.
Nota – a achitat locuinta – sept. 2010.
Dar sa va spun povestea unui alt caz despre care stim si ajutam cum putem:
E vorba de o fata minora (Ioana-Aurelia P.), mama a doi copii, unul de doi ani si altul de cinci luni, ambii baieti. Voiam sa scriu despre acest caz mai incolo, dupa ce il rezolvam pe cel despre care v-am scris anterior. Dar vazand bunavointa concetatenilor nostri si primind azi-dimineata un sms de la aceasta fata, m-am hotarat sa scriu despre ea, caci se vor gasi oameni buni sa o ajute si pe ea, asa cum altii au sarit in ajutorul femeii in pericol sa ramana in strada. Dar iata ce imi scria in mesaj: “Nu puteti sa ma ajutati cu ceva bani, ca nu mai am nici pampers si nici paine de 2 zile?” Am ajutat-o cu 1 milion de la Provita Gorj. Dar e o solutie pe termen foarte scurt. In continuare ne bazam si pe ajutorul dvs.
Copilasii sunt niste dragalasi, caci am fost mai demult pe la ei. Curent nu mai au de ceva timp, caci nu au bani sa plateasca datoria si le-a fost taiat. Factura e de vreo 7-8 milioane. Tatal fetei e nevazator. Fata mai are trei frati.
Ca sa-si creasca copiii, primeste 240 RON/luna. Cel mare a inceput sa mearga la gradinita. Stau in mediul rural la casa. Fata este in clasa a noua si in curand va incepe anul scolar si va fi nevoita sa faca naveta, caci sta intr-un sat dintr-o comuna din imprejurimile Targu-Jiului. Asta inseamna lunar 6 RON/zi, bani pe care nu stiu de unde va face rost de ei.
Orice suma donata pentru ei va fi binevenita!
Lista prioritati:
1. rebransarea si alimentarea casei lor cu energie electrica.
Am reusit sa strangem suma necesara, asteptam sa fie bransati la curent. Au fost bransati. Urmatorul pas: strangem donatii pentru lemne de foc pentru iarna! A venit primavara, nu mai este cazul.
2. cumpararea de lemne pentru iarna, pentru soba (circa 3-5 milioane). Nu mai este nevoie.
3. abonamente la transport, ca sa poata merge la scoala zilnic (cca 1,4 milioane lunar). – nu mai este nevoie.
4. altele: control oftalmologic pentru sora ei de cinci ani (500.000-1 milion), bani pentru nevoile zilnice, etc.
E o fata care are nevoie de ajutorul nostru cat putem de des, oricat de mica ar fi suma donata!
PS: Si azi, 14 septembrie, mi-a solicitat ajutorul (ca sa se pregateasca pentru scoala, e in clasa a noua), dar nu am putut-o ajuta!
Asadar, cei dornici sa ii sprijine financiar sau altfel, pot lua legatura cu noi la provitatj@gmail.com sau la 0727.781691.
Impreuna putem gasi solutii pe termen scurt sau lung, depinde de noi sa facem ce ne sta in putere sa ajutam “pe cei mai tristi ca noi!”
Provita Gorj
http://www.infoportal.ro/presa~info-781732.html
Daca puteti ajuta, luati legatura cu noi la: provitatj@gmail.com.
Provita Bucuresti a primit un telefon in legatura cu o situatie foarte dificila:
O mama cu 4 copii, insarcinata acum cu al cincilea, necasatorita oficial, cu un pseudo-sot care are mari probleme cu alcoolul, si care a cam ajuns la disperare. Locuieste intr-o casuta pe un deal de langa sat, cand o bate sotul fuge la sora ei ce locuieste nitel mai aproape de civilizatie. Lucreaza ca sa aiba cat de cat cu ce sa-si intretina copiii. Cel mai mare are 9 ani, cel mai mic are 3. Iar acum va mai aparea inca unul, si din cate am inteles efectiv nu mai poate, e complet disperata.
Locuieste in judetul Vaslui, in satul Baltati, comuna Tatarani. Doamna se numeste Daniela Burlacu. O gasiti la telefon pe sora ei, Carmen Butuc, la numarul 0762720547.
Poate sa ajunga cineva pana acolo? Macar sa-i trimitem o bruma de banuti, si eventual sa aflam care mai e situatia?
Doamne ajuta!
Cãtãlin Puiu (Provita Bucuresti)
O mama a trei copii minori are nevoie de sprijinul nostru.
Femeia se numeste Angela N., are 43 de ani si dupa ce si-a pierdut locul de munca, este somera. Sta intr-o locuinta sociala oferita de Primaria Tg-Jiu. Are trei copii: de 17, 9 si respectiv 6 ani. Este casatorita, sotul este student la Teologie la Sibiu si sta acolo, iar din ce castiga, isi plateste facultatea.
Acum ca este somera, de un timp incoace datoriile privind locuinta s-au tot acumulat si acum exista pericolul de a ramane fara un acoperis deasupra capului, daca nu-si achita datoriile la intretinere care se ridica la 4.000 RON.
Stiu ca e mult, dar daca fiecare da cate putin din ceea ce ii prisoseste, putem strange aceasta suma!
Daca doriti sa ajutati cat de putin, va rog sa ne scrieti la provitatj@gmail.com sau ne puteti suna la 0727.781691.
S-ar bucura si ne-am bucura pentru orice donatie, oricat de mica ar fi!
Pentru cei dornici sa ajute:
Titular cont: Nistor Angela
Cont: RO 28 RNCB 0536 1009 4261 0002
Cont deschis la BCR sucursala Sibiu Vasile Aaron.
Va multumim pentru rabdare, pentru timpul alocat citirii acestui articol si speram sa ne ajutati sa o ajutam pe aceasta mama!
Provita Gorj
Erau o data in uterul unei femei 2 embrioni gemeni, care stand acolo, au inceput sa vorbeasca intre ei, despre una dintre problemele filosofice care ii framantau.
- Si tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura.
Ce tampenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, in intuneric. Eu nu stiu exact, cum va fi, daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista.
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!