Asociaţia ProVita filiala Gorj

O mama a trei copii minori are nevoie de sprijinul nostru.

Femeia se numeste Angela N., are 43 de ani si dupa ce si-a pierdut locul de munca, este somera. Sta intr-o locuinta sociala oferita de Primaria Tg-Jiu. Are trei copii: de 17, 9 si respectiv 6 ani. Este casatorita, sotul este student la Teologie la Sibiu si sta acolo, iar din ce castiga, isi plateste facultatea.

Acum ca este somera, de un timp incoace datoriile privind locuinta s-au tot acumulat si acum exista pericolul de a ramane fara un acoperis deasupra capului, daca nu-si achita datoriile la intretinere care se ridica la 4.000 RON.

Stiu ca e mult, dar daca fiecare da cate putin din ceea ce ii prisoseste, putem strange aceasta suma!

Daca doriti sa ajutati cat de putin, va rog sa ne scrieti la provitatj@gmail.com sau ne puteti suna la 0727.781691.

S-ar bucura si ne-am bucura pentru orice donatie, oricat de mica ar fi!

Pentru cei dornici sa ajute:

Titular cont: Nistor Angela

Cont: RO 28 RNCB 0536 1009 4261 0002

Cont deschis la BCR sucursala Sibiu Vasile Aaron.

Va multumim pentru rabdare, pentru timpul alocat citirii acestui articol si speram sa ne ajutati sa o ajutam pe aceasta mama!

Provita Gorj

Erau o data in uterul unei femei 2 embrioni gemeni, care stand acolo, au inceput sa vorbeasca intre ei, despre una dintre problemele filosofice care ii framantau.
- Si tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura.
Ce tampenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, in intuneric. Eu nu stiu exact, cum va fi, daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista.
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!

Acesta e titlul unui cantec al Angelei Similea. De ce aduc aminte de el? Pentru ca avem cu totii de invatat din acest cantec cum trebuie primita venirea pe lume a unui copil si cum trebuie pretuit un copil, care nu este nimic altceva decat un dar de la Dumnezeu. Si ce dar minunat primim noi oamenii atunci cand femeia e partasa la aceasta minune – venirea pe lume a unui prunc, a unei noi vieti!!! Dar nu inteleg de ce nu toti vreau acest dar! De ce unii il arunca la gunoi???

Un alt cantec folositor ar fi: Angela Similea – Cantec pentru mama. Sa invatam noi, copiii, sa ne pretuim mamele!

Sa nu uitam jertfa lor continua si faptul ca mama si-ar da si viata pentru copilul ei!

Articol aparut in “Orthodoxos Typos” (“Presa Ortodoxa”, Grecia), 18.04.1986.

Cu cativa ani în urma am parcurs cartea lui Hans Killian “In spatele nostru sta Dumnezeu” (Editura “Kadmos”, Atena, 1960). Ultimul capitol, intitulat “Mostenire”, m-a cutremurat.

Acum câteva zile am relatat întâmplarea descrisa în carte într-o noua discutie despre avorturi (spun noua discutie, deoarece a existat o continuare a ei prezentata de “Presa Ortodoxa”; vezi nr. 692/4.4.1986) . Nu gasesc cuvinte sa descriu impresiile ce le-a pricinuit. Deoarece o mare parte a cititorilor “Presei ortodoxe” n-au bagat-o în seama, consider oportun sa o repet:

Pe scriitorul cartii, renumitul medic chirurg, l-a vizitat o tânara doamna ca sa-i solicite ajutorul medical. Era sotie de medic, avea doi copii, de cinci si trei ani, si era însarcinata în luna a patra. Sotul ei fusese mobilizat si se afla pe Frontul de Rasarit. Doamna avea dureri la sânul stâng si sub bratul stâng depistase o mica umflatura tare. Medicul, dupa ce a ascultat-o, a început s-o examineze. Dar este mai bine sa lasam cartea sa continue:

“…Am palpat si am simtit un ganglion foarte tare, dar degenerat; de altfel putea simti oricine un întreg lant de astfel de ganglioni. Fara sa arat nici o expresie de surpriza, am palpat întreg sânul stâng, ce era înconjurat de o retea venoasa subtire de culoare neagra… M-a cuprins teama. Dupa ce am examinat, ca sa compar si sa controlez, precum fac totdeauna – si sânul ei cel drept, am depistat îngrozit ca si la acesta se puteau simti umflaturi tari. La un anume loc pielea se vedea primejdios de trasa. Si sub bratul drept se puteau simti, sub piele/ ganglioni mici si tari, si doua umflaturi mai mari lânga vasele de sânge ce duc la mâna. Era îngrozitor! Un cancer în crestere rapida la amândoi sânii…

In timp ce bolnava se îmbraca, cugetam în sinea mea, cum oare as putea sa-i spun crudul adevar în modul cel mai potrivit…

Dupa ce bolnava s-a îmbracat si s-a asezat pe scaun, i-am spus imediat:

- Doamna, faptul ca lucrurile sunt foarte serioase îl cunoasteti si dumneavoastra. Ca ne aflam în fata unor hotarâri dificile, nu pot si nici nu trebuie sa va ascund.

Nu s-a pierdut, nici n-a început sa plânga:

- Trebuie sa vorbesc imediat cu sotul dumneavoastra. Trebuie sa-l chemam imediat de pe front. De aceasta data însa ochii ei au lacrimat.

- Nu stiu unde este barbatul meu. De câteva luni nu avem nici o veste de la el.

Faptul acesta a îngreunat si mai mult situatia, pentru ca acum saraca femeie trebuia sa ia singura hotarârea, o hotarâre ce va însemna moartea sau viata copilului ce-l purta sub inima sa. Trebuia sa-i explic ca este nevoie sa ia o hotarâre si de aceea am continuat pe un ton aspru:

-Sunteti grav bolnava, doamna, si va aflati fara îndoiala în mare pericol. Schimbarile aparute la pieptul dumneavoastra depind în mod sigur de sarcina. Ganglionii dumneavoastra se afla în neregularitate si au degenerat prin influenta unor hormoni produsi din cauza sarcinii. Trebuie sa întelegeti va rog, ca din pricina aceasta trebuie sa va propun întreruperea sarcinii. Asa cum se prezinta situatia dumneavoastra, nu va pot lasa copilul. Trebuie sa încercam sa depistam cauzele acestor umflaturi de la sâni si, pe cât ne sta în putinta, sa oprim cresterea lor. Dar asta nu se poate face atunci când în corpul dumneavoastra circula cantitati mari de hormoni datorita starii de graviditate, care, desigur, sunt folositori pentru copil, însa pentru dumneavoastra constituie un pericol aproape mortal. De aceea trebuie sa se întrerupa sarcina. Dupa parerea mea, nu avem alternativa.

M-a privit înspaimântata si, dupa ce si-a miscat capul în semn de dezaprobare, mi-a explicat cu o voce calma:

- Nu! niciodata! Copilul nu-mi apartine numai mie, ci si barbatului meu niciodata nu-mi voi da consimtamântul ca sa-mi fie luat. Imi este cu desavârsire indiferent ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine. Este o mostenire pentru barbatul meu; de la lucrul acesta nu pot da înapoi. Stiu ca viata mea se primejduieste. Si, ca s-o spunem deschis: Stiu ca sunt pierduta. Asta o simt si numai pentru asta va rog: tineti-ma în viata pâna ce va veni copilul. Va implor pentru asta.

Am tacut mult timp, biruit de cuvintele ei.

Dupa aceea am mai încercat o data s-o fac sa-si schimbe parerea. Accentuându-mi cuvintele, i-am spus:

- Nu trebuie sa vorbiti asa. Va aflati în mare pericol asta este sigur, dar înca nu sunteti pierduta. Nimeni nu ar putea argumenta un astfel de lucru. Avem chiar o posibilitate. Poate as putea s-o formulez astfel: Ar fi cu putinta sa va salvam, daca am micsora lucrarea hormonilor sarcinii printr-o întrerupere urgenta a ei, sau prin oprirea lor, dupa care sa operam. Insa este sigur ca mergeti spre catastrofa daca nu se face lucrul acesta, chiar daca v-as scoate din radacina amândoi sânii…

Când am terminat m-a privit direct în fata si mi-a raspuns aproape cu dusmanie:

- Lucrul acesta nu-l vreau. Nu-mi puteti lua copilul. NU MI-L PUTETI OMORÎ!

Niciodata, în numerosii mei ani de chirurgie, n-am întâlnit ceva asemanator. Miscat, am luat-o de mâna.

- Bine, ati biruit! Se va împlini dorinta dvs. Va rog sa va aranjati toate acasa, pe cât de repede puteti, si imediat dupa aceea veniti la clinica. Nu putem pierde timp.

Doua zile mai târziu se afla în clinica noastra într-un salon linistit. La prima mea vizita am aflat-o linistita, manifestând o pasivitate aproape vesela. Din pacate era de datoria mea sa-i fac noi comunicari triste. I-am spus ca nu îmi puteam asuma riscul sa îi scot amândoi sânii deodata. A doua zi, la ora 7, trebuia sa operam o parte si daca mergea bine, dupa 2-5 saptamâni trebuia sa operam, cât se poate de adânc, si cealalta parte…

Organismul tinerei femei era, pentru moment, înca în stare buna. Umflaturile, ce se mareau asa de repede, cu toate ca pricinuisera o vlaguire, nu influentasera înca în mod dramatic starea ei generala.

Am discutat amanuntit despre operatie cu seful meu si mi-am ales ajutorii cei mai buni… Toate aceste masuri, spre a ajuta cât mai mult la protejarea mamei si a embrionului. .. Când am intrat sterilizat în sala de operatie, toate erau gata. Locul care trebuia operat era descoperit. L-am examinat înca o data, mi-am luat manusile de cauciuc, le-am tras pe mâini si am început.

Am taiat direct, cu atentie, de jur-împrejur întreg sânul stâng, împreuna cu pielea ce ne trebuia mai târziu. Am prins imediat cu pensete venele, din care curgea sânge. Am mers mai adânc, am lasat neatinsa întreaga glanda a sânului lipita de muschii cei mari ai pieptului si le-am desprins pe toate împreuna de pe peretele toracic…

Dupa aceea a început partea a doua: Curatirea totala a ganglionilor de la subsuori si încheieturi. A fost o mun ca obositoare, deoarece întreaga zona se umpluse cu mici umflaturi canceroase. Toate tesuturile atacate s-au separat si mi-am întregit treaba mea ajungând pâna la buzele muschilor ce închid înspre înapoi adâncitura subsuorii. Aici exista totdeauna ganglioni periculosi si acestia trebuiau negresit indepartati. ..

Toata ziua dintâi am tinut-o sub observatie continua pe tânara femeie. Eu însumi mergeam foarte des la patul ei ca sa ma conving ca nu i s-a întâmplat nimic copilului. Din fericire, primele patru zile au trecut si copilul era în stare buna. Astfel, pentru moment, acest pericol fusese limitat…

In salon simteam ca plutea o întrebare nepusa. Si într-adevar, într-o zi, zâmbind nevinovat femeia mi-a pus urmatoarea întrebare:

- Domnule profesor, cam cât voi mai trai oare?

Am înteles imediat. Voia sa afle daca i-a ramas înca destula vreme sa aduca copilul pe lume. N-am putut si n-am vrut s-o mângâi într-un mod ieftin. De aceea i-am spus numai atât:

- Nu ma mai întrebati despre asta, iubita doamna.

O data cu trecerea timpului am observat cu teama ca slabea continuu…

Subiectul discutiei noastre era aproape întotdeauna în jurul copilului ce îl astepta si, când încercam sa schimb vorba spre altele, ea îl readucea din nou cu insistenta la acelasi punct, în jurul caruia, precum se vede, se învârteau mereu toate gândurile ei. Cu o vie emotie, observam continuu ca era atasata de ideea ca, pe acest copil ca marturie a dragostei ei, sa-l lase barbatului ei spre a-l afla atunci când acela se va întoarce de pe front.

Nu puteam s-o las sa îsi dea seama ca nu eram în stare sa iau parte la nadejdea ei. In taina, cautasem sa aflu unde se afla barbatul ei si, de la Cartierul General, am aflat confidential ca întreaga grupare în care se afla si el se pierduse pe Frontul din Rasarit.

Intr-o zi i-am spus ca în ziua urmatoare voiam sa-i fac a doua operatie. A dat numai din cap.

Aceasta a doua operatie a fost mult mai pretentioasa si mai periculoasa decât prima, deoarece starea generala i se inrautatise. ..

Am lucrat repede si cu atentie, pe cât am putut mai bine. Cu cea mai mare grija am oprit hemoragiile, ca sa protejez circulatia sângelui. Ne aflam în luna a sasea si, prin urmare, copilul n-ar fi putut trai daca s-ar fi pricinuit o nastere prematura. Dar, în ciuda marii noastre concentrari, de data aceasta a trebuit mult mai mult timp ca sa elimin sânul si sa curat subsuoara si ganglionii de la încheietura. Tesuturile devenisera un cocolos si mereu atingeam în adânc noi mase canceroase.

Am terminat, am cusut rana mare si am aranjat instalatia de drenare. Am terminat fara a se ivi complicatii, dar ma îndoiam ca vom avea o vindecare completa, deoarece numarul de globule albe din sânge era scazut, în pofida tuturor efortunlor noastre. Am ramas asadar cu prins de o mâhnire profunda atunci când au scos-o pe bolnava din sala de operatie. Faptul era înfricosator si simtamântul ca, în cele din urma, toate vor fi zadarnice, ne îngreuia pe toti.

Pe mine ma chinuia înca o grija cu desavârsire dife rita, pe care o ascundeam cu precautie de femeie: ca faptura aceea mica ar putea muri în ea. De aceea, ime diat dupa operatie, am mers sus, în camera ei, si am ascultat inima copilului. Bataile erau slabe, dar totusi se simteau. Si au ramas asa si în urmatoarele zile. Intr-o dimineata m-a înstiintat, radiind de bucurie: copilul se miscase în pântecele ei. Simtise clar loviturile pricinuite de micile lui picioruse…

Ne apropiam de luna a saptea. Incepuse ultima lupta cu timpul. I-am propus sa faca niste iradieri, ca sa neu tralizam niste celule maligne ce ramasesera. Deoarece am prevazut ca s-ar putea teme sa nu vatame copilul am încredintat-o, fara ca ea sa ma întrebe, ca am putea izola copilul de influenta razelor. Dar nu a fost de acord si mi-a spus:

- Pentru care motiv sa le facem? Stiu unde ma aflu.

Din zi în zi se vedea mai obosita… Rana nu se închidea. Locul care ramasese deschis nu se vindeca. Puterile renascute ale organismului ei ajunsesera la sfârsit…

A trecut si luna a saptea. Astfel ca într-o zi am mers la ea si i-am spus:

- Daca copilul vine acum, va putea ramâne în viata!

Niciodata nu voi uita manifestarile care au urmat acestei vesti. Lacrimi de bucurie au stralucit în ochii ei si fata-i palida si slabita se vedea a se lumina dinlauntru cu o stralucire de fericire.

Pentru putine zile s-a îmbunatatit si starea ei. A prins putina culoare, dar dupa aceea, extenuarea trupeasca a progresat în mod nemilos.

In luna a opta i-am propus sa i se provoace o nastere prematura. Ar fi mers la clinica ginecologica si ar fi adus copilul pe lume. Insa a refuzat. Voia sa mearga acasa. Astfel a venit ziua când a parasit clinica noastra. Sora ei s-a prezentat ca sa o ia…

Le-am însotit pe amândoua pâna la masina. Pentru o clipa am mai ramas singur cu bolnava mea si am simtit ca se lupta cu ea însasi dar la sfârsit i-a scapat de pe buze întrebarea de care ma temeam:

- Cât mai am înca de trait?

Am evitat sa raspund, miscând tacut din cap. Nu voiam ca în ultima clipa sa-i spun minciuni.

- Instiinteaza- ma când se va naste copilul, am rugat-o.

Iar ea mi-a fagaduit.

Am asteptat sa-mi trimita vre-o carte postala, dar am ramas uimit când, într-o zi, am primit o scrisoare scrisa de ea însasi:

“Iubite domnule profesor, – îmi scria – deoarece ati luat parte cu atâta caldura la lupta mea, veti fi si singurul care veti afla de la mine însumi vestea cea mare. Sunt foarte slabita si trebuie sa-mi economisesc puterile ce mi-au ramas. Deci: Acum zece zile a venit copilul pe lume. Un baietel. Un copilas mititel…

Inima îmi este atât de plina de recunostinta, încât îmi este cu neputinta sa exprim prin cuvinte simtamintele mele. Recunostinta fata de Dumnezeu si recunostinta fata de dvs., iubite domnule profesor.

Ultimele saptamâni au fost destul de grele si uneori ma gândeam ca nu voi putea rezista pâna în sfârsit. Ma rugam într-un mod cu desavârsire copilaresc care, poate, pe un teolog l-ar fi putut face sa râda dispretuitor: Daca Tu esti acolo sus, si daca Tu esti Dragoste, atunci daruieste-mi acest copil! Asa îi spuneam si El, în nemarginita Sa milostivire, a auzit rugaciunea mea, care era ca o silire.

Faptul acesta pentru mine înseamna nespus de mult. Este cea mai mare mângâiere a mea pe ultima parte a drumului care se mai afla înaintea mea. Moartea vine… Sfârsitul se apropie… Nu vreau sa par mai buna decât sunt: si eu simt adeseori frica de moarte. Acea frica adân ca pe care faptura o simte înainte de a pleca din aceasta viata, si aceasta o patimesc mai ales în timpul noptilor, când stau singura cu ochii deschisi în întuneric. Dar atunci ma mângâi cu gândul la copil care pentru mine consti tuie dovada vie a dragostei lui Dumnezeu…

Ieri am fost nevoita sa-mi întrerup aici scrisoarea mea. A venit sora mea si m-a certat de-a binelea. Voia sa ma faca sa înteleg ca de dragul copilului am datoria sa ramân în viata. Acum, afara de faptul ca nu sta deloc în propriile mele puteri sa-mi prelungesc viata, consider ca o usurare acest punct de vedere: ca la urma urmelor, chiar si cei mai iubitori dintre parinti nu pot face decât putine lucruri pentru copiii lor. Soarta lor, precum si a noastra, se afla în mâinile lui Dumnezeu. In aceste puternice mâini parintesti încredintez acum cu desavârsire pe toti cei pe care îi las în urma mea…

M-am trudit sa fiu o mama buna pentru copiii mei, care au fost pentru mine darul cel mai de pret. Vreme de zece ani întregi am fost legata de barbatul meu cu o dragoste care n-a cunoscut niciodata nici cea mai mica umbra. Ca sa le lasi pe toate acestea nu este usor. As vrea însa, ca si alta data, sa va asigur – deoarece m-ati sprijinit în cele mai grele ceasuri ale mele – ca merg înainte cu siguranta ca le voi regasi acolo pe toate învaluite în stralucire si eliberate de nimicnicia pamânteasca. Adio pentru totdeauna!

P.S. Când vreodata se va întoarce barbatul meu, dati-i va rog, scrisoarea aceasta”.

Dupa 14 zile am primit o hârtie care îmi vestea moartea ei. Scrisoarea n-am putut-o da, deoarece barbatul ei nu s-a mai întors niciodata de pe Frontul de Rasarit”.

Arhim. Epifanie Teodoropulos

Articol aparut in “Orthodoxos Typos” (“Presa Ortodoxa”, Grecia), 18.04.1986.
Reproducere din brosura “Jertfa pentru viata”,  Editura Evanghelismos, Bucuresti 2004.

Material aparut si pe grupul Yahoo! Provita ca reproducere dupa site-ul www.sfaturi-ortodoxe.ro.

Sunt eu, cel din pântecele tău, care-ţi şoptesc la ureche cât sunt de speriat, de trist şi de îndurerat, pentru că vrei să mă omori, crezând că-ţi sunt o grea povară… Dar tu nu ştii cât e de greu să nu-ţi aud cântecul de leagăn, să nu mă bucur de mângâierile tale, să nu îţi văd chipul tău, măicuţă dragă.
Cât aş vrea să mă cuibăresc la pieptul tău izvorâtor de tihnă, pace şi bogată dragoste! Ce puternici am putea fi împreună şi cum am învinge toate necazurile şi mai ales ce frumoasă ar fi viaţa alături de tine!
Aş vrea şi eu să mă pot bucura de frumuseţea cerului senin, să alerg cu voioşie prin câmpul înflorit, să-ţi împletesc mândră cununiţă şi să tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrăbiilor certăreţe…
Ţi-aş încânta sufletul cu multe ghiduşii, iar drăgălăşeniile mele ţi-ar descreţi fruntea în clipele de cumpănă. Te-aş ocroti şi m-aş face scut împotriva necazurilor.
Nu gândi că sunt mic şi neputincios, pentru că, primindu-mă pe mine în viaţa ta, măicuţă bună, pe Pruncul Hristos îl primeşti. Tresar de bucurie gândind cum ţi-ai rezema capul obosit pe umărul meu şi câtă putere ai găsi acolo, cum voi fi reazemul bătrâneţilor tale.
Măicuţă, trebuie să-ţi mărturisesc ce frică-mi este la gândul că lama tăioasă mă va sfâşia şi mă va transforma în bucăţele mici, fără de viaţă, care vor ajunge la gunoi…
Oare tu nu auzi cum îmi bate inimioara şi cum tremur de frică?
Măicuţă dragă, aş vrea să mă pot uita în ochii tăi şi să te rog să ai milă de mine, să-ţi zâmbesc drăgălaş – cum numai eu ştiu – şi să te strâng în braţe şi să-ţi dau forţă şi curaj, încredere şi convingerea că nu omorându-mă pe mine vei scăpa de necazuri, ci abia atunci vei da de greutăţi, pentru că îl vei mânia pe Bunul Dumnezeu.
Tu ştii cât e de greu să suporţi o nedreptate: o observaţie, o mustrare venită din partea cuiva care-ţi răneşte doar orgoliul. Imaginează-ţi ce înseamnă pentru mine să port povara nedreptăţii tale, când tu mă dai nu numai morţii pământeşti, care e atât de grea, dar mă lipseşti şi de lumina lui Hristos.
Mă rog Maicii Domnului să te lumineze şi să-ţi dea putere, înţelepciune şi un pic de dragoste şi milă şi pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tău, suflet din sufletul tău, copilul tău nevinovat. Amin.

„L-am cunoscut pe internet…”

Am citit pe internet câteva povestiri şi câteva reportaje despre avort şi am hotărât să vă scriu şi povestea mea.
Am cunoscut pe cineva prin intermediul internetului acum 2 ani, el se numeşte Emilian şi este din Iaşi iar eu sunt din Bucureşti. După 2 ani de aşteptare în sfârşit ne-am întâlnit anul acesta în septembrie, am fost eu la Iaşi.
Mi-a jurat că mă iubeşte şi că o să fie toată viaţa lângă mine pentru că eu sunt cea mai potrivită pentru el şi că a visat să fie cu mine doi ani de zile. A fost primul bărbat din viaţa mea, îl iubesc enorm, încă îl mai iubesc. Am stat la Iaşi 4 zile şi m-am întors la Bucureşti cu gândul că în curând o să mă mut la Iaşi pentru EL.
La scurt timp am aflat că sunt însărcinată, m-am bucurat, chiar dacă am 22 de ani şi el 23, eu m-am bucurat pentru că ştiam că Emilian îşi doreşte un copil cu mine pentru că mă iubeşte… Însă, nu a fost aşa. Când a aflat a început  să-mi spună că e prea tânăr şi că el vrea să-şi trăiască viaţa şi că nu are bani, iubirea aia mare care o avea pentru mine a zburat pur şi simplu. Asta nu m-a făcut să renunţ nici un moment la copilul meu, sunt însărcinată în o lună şi îmi doresc acest copil din tot sufletul meu, chiar dacă prietenul meu mi-a propus să fac avort.
Părinţii mei încă nu ştiu de sarcina mea, în ianuarie voi pleca în Anglia de unde sper să nu mă mai întorc niciodată, vreau o viaţa mai bună pentru copilul meu, el nu are nici o vină că tatăl lui  nu-l vrea. Însă ştiu că o să vină şi vremea când acest „tată” o să vrea să-şi ceară iertare în faţa copilului lui, nu ştiu daca va obţine această iertare însă ştiu că Dumnezeu şi cu mine o să-l învăţăm pe acest copil ce înseamnă a ierta .
Scriu aceasta scrisoare în atenţia tuturor tinerelor care rămân însărcinate. Iubiţi-vă copii indiferent de situaţia voastră actuală, Dumnezeu este bun cu noi şi nu ne lasă la greu, daţi naştere acelor copii care nu au nici o vină!
Peste 8 luni o să fiu mamă, e cel mai minunat sentiment de pe acest Pământ, mă simt mai plină de viaţă, simt că micuţul din mine depinde de starea mea de spirit şi de sănătate, aşa că pentru el sunt puternică.

Simte şi tu ce simt eu acum!!! FII şi TU PUTERNICĂ!
Gabriela

Era luna februarie când am aflat că sunt însărcinată… eram încă la liceu ultimul an… I-am dat vestea prietenului mei speram că-mi va spune să îl păstrăm. Dar din păcate nu a spus aşa… mă obliga într-un fel să fac avort: că suntem prea tineri că nu avem ce să îi oferim şi alte chestii… într-un final am acceptat… în schimb nu după mult timp am avut o mică ceartă şi m-a lăsat singură… timpul trecea iar eu aveam 3 luni umblam pe la doctori mă rugam de ei… dar nimeni nu vroia… Într-un final am hotărât să merg la ecograf. Era aşa mic şi dulce… un ghemotoc de copilaş… Iar o asistentă lauda copilaşul că e perfect sănătos… că Doamne-ajută… o să am un copil minunat… neştiind ce vreau eu să fac.
Prietenul în care am avut încredere şi cu care am fost împreună un an şi ceva m-a lăsat singură. Deja simţeam cum mişcă propriul meu copilaş în mine… nu avea stare… L-am iubit mai mult ca orice…
Dar a venit ziua în care a aflat mama mea… M-a dus la spital şi m-au internat. După 2 zile mi-au dat ceva pastile (acele pastile întrerup sarcina până la 6 luni) eu aveam 4 luni jumătate. Mi-a dat prima tură de pastile. Nu simţisem nimic. După a doua tură am simţit cum mişca foarte tare copilaşul meu (se chinuia… era în ghearele morţii) iar dintr-o dată nu am mai simţit nimic… a murit copilaşul meu. A treia serie de pastile mi-au provocat contracţii, erau tot mai puternice… După câteva ore mi s-a rupt apa şi am născut… am născut copilul omorât de mine. Iar în loc să fie ca la o naştere… să-mi dea copilaşul în braţe să fiu bucuroasă, ei mi l-au luat…
Era mic încă… era mic de felul lui cam cât palma… dar era bine… era fetiţa mea, Alexandra… îngerul meu pe care nu îl pot uita şi nu îl voi uita niciodată!
După ce s-a întâmplat am avut vise în care plângea şi mă întreba de ce am lăsat-o? De ce nu am ţinut-o? Mi se sfâşie sufletul. Tot ce îmi doresc acum mi-aş da şi viaţa să o vad cum ar arăta… sau să o am iar în pântece…
Dacă o păstram acum avea 7 spre 8 luni…
NU VĂ UCIDEŢI COPILAŞUL AŞA CUM AM FĂCUT EU!

Acum mi-aş da viaţa să o văd doar o secundă!
 Loredana

Ştiaţi că …

Pilulele anticoncepţionale provoacă avort timpuriu?

Ele sunt cunoscute ca o combinaţie de hormoni artificiali care au rolul de a împiedica ovulaţia (eliberarea ovulului).
Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că, de multe ori ovulaţia se produce în ciuda pilulelor de orice fel.
Prin hormonii artificiali, pilula Anti‑Baby are efect asupra mai multor organe din corpul feminin, fie împiedicând sarcina, fie provocând avort timpuriu:
·    asupra ovarelor, împiedicând eliberarea ovulelor;
·    asupra ţesutului mucoasei uterine, care se subţiază, având loc atrofierea glandelor, reducându-se astfel resursele de hrană (glycogen) pentru copil. (inhibarea implantării, deci efect de avort timpuriu). Astfel, fetiţa sau băieţelul conceput moare de foame, în timp ce mama sa poate că râde, mănâncă, se plimbă, sau participă la Sfânta Liturghie.
·    asupra trompelor uterine, în sensul că ovulul fecundat este transportat atât de lent, încât  nu mai ajunge la timp la implantarea salvatoare şi piere (factorul tubar, tot efect de avort timpuriu).
Având în vedere faptul că fecundarea are loc aproximativ cu două săptămâni înaintea menstruaţiei aşteptate şi că pilulele omoară copilul chiar în aceste două săptămâni, menstruaţia totuşi va avea loc şi femeia nici nu va şti că a fost însărcinată.
Dintre efectele secundare ale anticoncepţionalelor asupra organelor şi sistemelor enumerăm:
-aparatul cardiovascular: boala trombo-embolică venoasă şi arterială, cardiopatie ischemică, accident vascular cerebral, hipertensiune arterială;
-metabolismul: creşterea colesterolului, diabet zaharat;
-sistemul endocrin: anovulaţie, pubertate precoce, multiparitate, tulburări de ciclu menstrual;
-sistemul nervos central: cefalee, migrenă;
-pielea: exeme, urticarie, acnee, herpes;
-organele de simţ: tromboza şi hemoragii venoase retiniene;
-sistemul imunitar: scăderea apărării organismului faţă de infecţii;
-sistem hepato‑biliar: litiază biliară, agravarea hepatitelor acute existente etc;
-aparatul urinar: favorizează infecţiile uterine;
-aparat genital: scăderea fluxului menstrual, ceşterea numărului de avorturi spontane, scăderea contracţiilor tubare care duc la propagarea infecţiilor genitale;
-cancer: de sân, de col uterin, de ficat, de piele etc.
În occident, se vorbeşte tot mai mult de efectele negative şi dezastruoase ale pilulei contraceptive. Există cazuri în care adolescente, după doar câteva luni de administrare a pilulei, au avut accidente vasculare cerebrale cu pareze şi paralizii.

Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.
Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.
Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”

Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.
Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.

Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.
La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.
Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.

Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. ”Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi. Cine împlineşte porunca ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: ”De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal. Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: ”Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască. O grijă, o providenţă specială o învăluie pe femeie şi o susţine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teamă, de grijă: ”Nu te teme, Marie, iată vei naşte fiu…” Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Iisus în chip supranatural, se înfăptuieşte în chip firesc cu fiecare mamă. Mai facem o comparaţie: după cum lângă Agar din Canaan, refugiată cu un copil în pustie, a fost îngerul lui Dumnezeu care o ocrotea, aşa puterile cereşti veghează lângă mame şi le întăresc pentru măreaţa lor misiune.
Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeşte noi puteri prin naştere. Acest trup începe să înflorească pare că într-o înnoită tinereţe. Sănătatea viguroasă a mamelor cu multe sarcini şi naşteri este un adevăr verificat de multă vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 şi chiar mai multe naşteri care, la vârstă înaintată îşi păstrau vioiciunea şi frumuseţea în toată strălucirea lor. Şi, iarăşi, am cunoscut neveste tinere după numărul anilor, dar îmbătrânite şi secătuite de vlagă înainte de vreme din cauză că au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viaţă din trupurile lor.

În zilele noastre ştiinţa medicală a constatat că fătul care se dezvoltă vreme de luni de zile în sânul femeii nu este atât o ”sarcină”, ci un binefăcător, un oaspete care întăreşte şi desăvârşeşte frumuseţea trupească şi sufletească a mamei. Copilul se prezintă ca o oază în pustie, vine ca un izvor într-un parc veştejit de lipsa apei. Mai mult: tot ştiinţa a arătat că prezenţa fătului în trupul matern este ca o doctorie minunată pentru vindecarea multor boli şi neputinţe ale genului feminin.
În sfârşit, copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde. Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: ”Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.
Deci, cunoaştem că, prin nevinovăţia lor, copiii sunt ca nişte îngeri care salvează pe oameni de înfricoşata moarte. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui prunc este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus. Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: ”Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.
Preot Ştefan Slevoacă

Ce trebuie sa facă o femeie când este însărcinată?

Un copil va fi sau nu credincios în funcţie de credinţa părinţilor săi. Responsabilitatea revine direct mamei, dar indirect şi tatălui copilului. Viaţa duhovnicească a unui om începe din momentul zămislirii şi se derulează pe tot timpul şederii sale în pântecele mamei. Acest mare adevăr îl simţeam, dar nu puteam să îl explic. Mi-a fost dat să-l aflu la aceeaşi intensitate şi la acelaşi ison duhovnicesc la cei doi mari părinţi sfinţi înaintea lui Dumnezeu – Cuviosul Paisie Aghioritul din Muntele Athos şi la Părintele Arsenie Boca de la Mânăstirea Prislop. De asemenea Părintele Teofil de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, îl cita tot pe Părintele Arsenie Boca care spunea la nişte fraţi că „voi sunteţi sinteza harababurii din casa părinţilor voştri”. Într-adevăr, un copil este o sinteză a celor doi părinţi în adevăratul sens al cuvântului. Copilul copiază genetic pe părinţii săi, pe tata sau pe mama, dar se duce şi înapoi până la al patrulea neam. Uneori observăm că seamănă foarte bine cu bunicul după mamă sau cu cel după tată. Copilul moşteneşte deopotrivă şi patimile care îi luptă pe părinţii săi. Este o mare taină genetica umană şi din păcate, de cei mai mulţi oameni nebăgată în seamă.

Or Sfânta Biserică ne pune la îndemână un arsenal de antidoturi cu potenţial de curăţire şi chiar vindecare într-o anumită măsură a arborelui genealogic. Spovedania, credinţa puternică, faptele bune, postul, rugăciunea şi milostenia sunt unele din medicamentele recomandate de biserică în „terapia” arborelui genealogic. Cât de mare însemnătate are starea mamei asupra copilului pe care îl are în pântece! Tot ceea ce are mama în mintea ei, în inima ei, în comportamentul ei atunci când este însărcinată se transmite copilului pe care îl poartă. Orice bucurie, orice stres pe care îl are femeia se transmite copilului. Copilul face parte din fiinţa ei în acel moment şi este o copie a tot ceea ce este ea în acea perioadă de nouă luni de zile. Dacă mama este echilibrată şi înfrânată în pornirile sale, copilul moşteneşte şi se va naşte cu acel echilibru, dar dacă nu este echilibrată ci dimpotrivă foarte dezordonată şi indiferentă, de asemenea, copilul se va naşte cu acea stare de dezechilibru, de dezordine şi îi va fi foarte greu să se redreseze pe parcursul vieţii. Observăm că unii oameni se nasc foarte întunecaţi şi nu numai că nu cunosc lumina credinţei, dar nici nu vor să o cunoască opunându-se cu îndârjire. Mulţi dintre ei sunt irecuperabili în viaţă şi aşa se sfârşesc. Este foarte important ca femeia, când este gravidă, să se roage, să încerce pe cât îi este cu putinţă să fie bună, să fie iertătoare, să nu urască, să nu invidieze, cu alte cuvinte să trăiască în acea lumină a harului Duhului Sfânt şi acele stări se vor transmite copilului. El se va naşte cu aceste înclinaţii: să se roage, să fie bun, să fie iertător, să nu invidieze şi poate toată viaţa va fi aşa, dacă şi el va concretiza şi va fructifica acele înclinaţii pozitive genetice.
Deci un copil începe să se educe de către mamă încă din pântece!
Bărbatul are şi el marea obligaţie ca atunci când soţia este însărcinată să o ajute cât mai mult şi să-i creeze un cadru ambient în care să domnească pacea liniştea şi dragostea. Bărbatul trebuie să se ferească a o supăra pe soţia sa. Să nu o certe, să nu o tulbure cu starea lui negativă pentru că femeia dacă primeşte acea stare de tulburare o s-o transmită automat şi copilului care va deveni neliniştit.

(Arhim.Iochim Pârvulescu -” Sfătuiri duhovniceşti”)