Atunci cand te confrunti cu o sarcina nedorita, probabil ca prima solutie care-ti vine in minte este aceea de a scapa de copil. Dar, este avortul cea mai buna varianta? Este aceasta si decizia inimii tale?
TE-AI GANDIT SI LA ALTE OPTIUNI?
Crezi ca pastrarea copilului sau adoptia pot fi solutii si pentru tine?
De ce vrei sa avortezi? Poate ca te temi de ceea ce vor spune cei din jurul tau cand vor afla ca esti insarcinata; poate crezi ca este o conditie pentru salvarea relatiei cu partenerul tau (tatal copilului tau); poate consideri ca nu este timpul potrivit sa ai un copil sau poate te temi de reactia parintilor tai. Pot fi si alte motive. Dar pot fi oare acestea atat de importante, incat sa te determine sa decizi moartea unei fiinte, care nu are nici o vina ca exista, si care depinde in totalitate de alegerea ta?
Iti dai seama ca doua vieti sunt in joc: a ta si a copilului tau? Intarzierea numai cu o saptamana a menstruatiei si rezultatul pozitiv la testul de sarcina, inseamna deja trei saptamani de sarcina. Acum inima copilului tau bate. Nu poti ignora faptul ca viata copilului incepe in momentul conceptiei! Esti sigura ca vrei sa salvezi viata ta cu pretul altei vieti?
Ce este avortul? Procedura de avort se realizeaza in Romania preponderent prin chiuretaj. Consecintele imediate ce pot aparea sunt: dureri, perforarea uterului, hemoragie, iar ca efecte secundare apar infectii uterine, sterilitate, etc.
Sentimentul de usurare resimtit imediat dupa avort este inlocuit de ani grei de suferinta si regret. Vor aparea sentimente de vinovatie, manie, tristete si disperare, stari depresive, cosmaruri, sentimentul de pierdere si gol interior.
Nu crezi ca pastrarea copilului ar putea fi o solutie pentru tine?
Te-ai gandit la bucuria pe care ti-ar putea-o da un copil, nu numai tie, dar si partenerului tau sau parintilor tai, mai tarziu? Stii ca atunci cand perspectiva unei casatorii nu exista, sau situatia materiala este cu adevarat un obstacol, exista totusi o sansa pentru copilul tau: adoptia? Sunt foarte multe cupluri care isi doresc un copil si nu-l pot avea. “Sacrificiul” de a-ti da copilul spre adoptie, merita asumat in comparatie cu varianta avortului. Copilul tau are sansa de a trai, iar tu nu vei purta pe umeri povara unei ucideri.
TU POTI OFERI COPILULUI TAU SANSA DE A TRAI!
Provita Gorj
P.S.: Daca te putem ajuta in vreun fel, scrie-ne la: provitatj@gmail.com.
Articol aparut in “Orthodoxos Typos” (”Presa Ortodoxa”, Grecia), 18.04.1986.
Cu cativa ani în urma am parcurs cartea lui Hans Killian “In spatele nostru sta Dumnezeu” (Editura “Kadmos”, Atena, 1960). Ultimul capitol, intitulat “Mostenire”, m-a cutremurat.
Acum câteva zile am relatat întâmplarea descrisa în carte într-o noua discutie despre avorturi (spun noua discutie, deoarece a existat o continuare a ei prezentata de “Presa Ortodoxa”; vezi nr. 692/4.4.1986) . Nu gasesc cuvinte sa descriu impresiile ce le-a pricinuit. Deoarece o mare parte a cititorilor “Presei ortodoxe” n-au bagat-o în seama, consider oportun sa o repet:
Pe scriitorul cartii, renumitul medic chirurg, l-a vizitat o tânara doamna ca sa-i solicite ajutorul medical. Era sotie de medic, avea doi copii, de cinci si trei ani, si era însarcinata în luna a patra. Sotul ei fusese mobilizat si se afla pe Frontul de Rasarit. Doamna avea dureri la sânul stâng si sub bratul stâng depistase o mica umflatura tare. Medicul, dupa ce a ascultat-o, a început s-o examineze. Dar este mai bine sa lasam cartea sa continue:
“…Am palpat si am simtit un ganglion foarte tare, dar degenerat; de altfel putea simti oricine un întreg lant de astfel de ganglioni. Fara sa arat nici o expresie de surpriza, am palpat întreg sânul stâng, ce era înconjurat de o retea venoasa subtire de culoare neagra… M-a cuprins teama. Dupa ce am examinat, ca sa compar si sa controlez, precum fac totdeauna – si sânul ei cel drept, am depistat îngrozit ca si la acesta se puteau simti umflaturi tari. La un anume loc pielea se vedea primejdios de trasa. Si sub bratul drept se puteau simti, sub piele/ ganglioni mici si tari, si doua umflaturi mai mari lânga vasele de sânge ce duc la mâna. Era îngrozitor! Un cancer în crestere rapida la amândoi sânii…
In timp ce bolnava se îmbraca, cugetam în sinea mea, cum oare as putea sa-i spun crudul adevar în modul cel mai potrivit…
Dupa ce bolnava s-a îmbracat si s-a asezat pe scaun, i-am spus imediat:
- Doamna, faptul ca lucrurile sunt foarte serioase îl cunoasteti si dumneavoastra. Ca ne aflam în fata unor hotarâri dificile, nu pot si nici nu trebuie sa va ascund.
Nu s-a pierdut, nici n-a început sa plânga:
- Trebuie sa vorbesc imediat cu sotul dumneavoastra. Trebuie sa-l chemam imediat de pe front. De aceasta data însa ochii ei au lacrimat.
- Nu stiu unde este barbatul meu. De câteva luni nu avem nici o veste de la el.
Faptul acesta a îngreunat si mai mult situatia, pentru ca acum saraca femeie trebuia sa ia singura hotarârea, o hotarâre ce va însemna moartea sau viata copilului ce-l purta sub inima sa. Trebuia sa-i explic ca este nevoie sa ia o hotarâre si de aceea am continuat pe un ton aspru:
-Sunteti grav bolnava, doamna, si va aflati fara îndoiala în mare pericol. Schimbarile aparute la pieptul dumneavoastra depind în mod sigur de sarcina. Ganglionii dumneavoastra se afla în neregularitate si au degenerat prin influenta unor hormoni produsi din cauza sarcinii. Trebuie sa întelegeti va rog, ca din pricina aceasta trebuie sa va propun întreruperea sarcinii. Asa cum se prezinta situatia dumneavoastra, nu va pot lasa copilul. Trebuie sa încercam sa depistam cauzele acestor umflaturi de la sâni si, pe cât ne sta în putinta, sa oprim cresterea lor. Dar asta nu se poate face atunci când în corpul dumneavoastra circula cantitati mari de hormoni datorita starii de graviditate, care, desigur, sunt folositori pentru copil, însa pentru dumneavoastra constituie un pericol aproape mortal. De aceea trebuie sa se întrerupa sarcina. Dupa parerea mea, nu avem alternativa.
M-a privit înspaimântata si, dupa ce si-a miscat capul în semn de dezaprobare, mi-a explicat cu o voce calma:
- Nu! niciodata! Copilul nu-mi apartine numai mie, ci si barbatului meu niciodata nu-mi voi da consimtamântul ca sa-mi fie luat. Imi este cu desavârsire indiferent ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine. Este o mostenire pentru barbatul meu; de la lucrul acesta nu pot da înapoi. Stiu ca viata mea se primejduieste. Si, ca s-o spunem deschis: Stiu ca sunt pierduta. Asta o simt si numai pentru asta va rog: tineti-ma în viata pâna ce va veni copilul. Va implor pentru asta.
Am tacut mult timp, biruit de cuvintele ei.
Dupa aceea am mai încercat o data s-o fac sa-si schimbe parerea. Accentuându-mi cuvintele, i-am spus:
- Nu trebuie sa vorbiti asa. Va aflati în mare pericol asta este sigur, dar înca nu sunteti pierduta. Nimeni nu ar putea argumenta un astfel de lucru. Avem chiar o posibilitate. Poate as putea s-o formulez astfel: Ar fi cu putinta sa va salvam, daca am micsora lucrarea hormonilor sarcinii printr-o întrerupere urgenta a ei, sau prin oprirea lor, dupa care sa operam. Insa este sigur ca mergeti spre catastrofa daca nu se face lucrul acesta, chiar daca v-as scoate din radacina amândoi sânii…
Când am terminat m-a privit direct în fata si mi-a raspuns aproape cu dusmanie:
- Lucrul acesta nu-l vreau. Nu-mi puteti lua copilul. NU MI-L PUTETI OMORÎ!
Niciodata, în numerosii mei ani de chirurgie, n-am întâlnit ceva asemanator. Miscat, am luat-o de mâna.
- Bine, ati biruit! Se va împlini dorinta dvs. Va rog sa va aranjati toate acasa, pe cât de repede puteti, si imediat dupa aceea veniti la clinica. Nu putem pierde timp.
Doua zile mai târziu se afla în clinica noastra într-un salon linistit. La prima mea vizita am aflat-o linistita, manifestând o pasivitate aproape vesela. Din pacate era de datoria mea sa-i fac noi comunicari triste. I-am spus ca nu îmi puteam asuma riscul sa îi scot amândoi sânii deodata. A doua zi, la ora 7, trebuia sa operam o parte si daca mergea bine, dupa 2-5 saptamâni trebuia sa operam, cât se poate de adânc, si cealalta parte…
Organismul tinerei femei era, pentru moment, înca în stare buna. Umflaturile, ce se mareau asa de repede, cu toate ca pricinuisera o vlaguire, nu influentasera înca în mod dramatic starea ei generala.
Am discutat amanuntit despre operatie cu seful meu si mi-am ales ajutorii cei mai buni… Toate aceste masuri, spre a ajuta cât mai mult la protejarea mamei si a embrionului. .. Când am intrat sterilizat în sala de operatie, toate erau gata. Locul care trebuia operat era descoperit. L-am examinat înca o data, mi-am luat manusile de cauciuc, le-am tras pe mâini si am început.
Am taiat direct, cu atentie, de jur-împrejur întreg sânul stâng, împreuna cu pielea ce ne trebuia mai târziu. Am prins imediat cu pensete venele, din care curgea sânge. Am mers mai adânc, am lasat neatinsa întreaga glanda a sânului lipita de muschii cei mari ai pieptului si le-am desprins pe toate împreuna de pe peretele toracic…
Dupa aceea a început partea a doua: Curatirea totala a ganglionilor de la subsuori si încheieturi. A fost o mun ca obositoare, deoarece întreaga zona se umpluse cu mici umflaturi canceroase. Toate tesuturile atacate s-au separat si mi-am întregit treaba mea ajungând pâna la buzele muschilor ce închid înspre înapoi adâncitura subsuorii. Aici exista totdeauna ganglioni periculosi si acestia trebuiau negresit indepartati. ..
Toata ziua dintâi am tinut-o sub observatie continua pe tânara femeie. Eu însumi mergeam foarte des la patul ei ca sa ma conving ca nu i s-a întâmplat nimic copilului. Din fericire, primele patru zile au trecut si copilul era în stare buna. Astfel, pentru moment, acest pericol fusese limitat…
In salon simteam ca plutea o întrebare nepusa. Si într-adevar, într-o zi, zâmbind nevinovat femeia mi-a pus urmatoarea întrebare:
- Domnule profesor, cam cât voi mai trai oare?
Am înteles imediat. Voia sa afle daca i-a ramas înca destula vreme sa aduca copilul pe lume. N-am putut si n-am vrut s-o mângâi într-un mod ieftin. De aceea i-am spus numai atât:
- Nu ma mai întrebati despre asta, iubita doamna.
O data cu trecerea timpului am observat cu teama ca slabea continuu…
Subiectul discutiei noastre era aproape întotdeauna în jurul copilului ce îl astepta si, când încercam sa schimb vorba spre altele, ea îl readucea din nou cu insistenta la acelasi punct, în jurul caruia, precum se vede, se învârteau mereu toate gândurile ei. Cu o vie emotie, observam continuu ca era atasata de ideea ca, pe acest copil ca marturie a dragostei ei, sa-l lase barbatului ei spre a-l afla atunci când acela se va întoarce de pe front.
Nu puteam s-o las sa îsi dea seama ca nu eram în stare sa iau parte la nadejdea ei. In taina, cautasem sa aflu unde se afla barbatul ei si, de la Cartierul General, am aflat confidential ca întreaga grupare în care se afla si el se pierduse pe Frontul din Rasarit.
Intr-o zi i-am spus ca în ziua urmatoare voiam sa-i fac a doua operatie. A dat numai din cap.
Aceasta a doua operatie a fost mult mai pretentioasa si mai periculoasa decât prima, deoarece starea generala i se inrautatise. ..
Am lucrat repede si cu atentie, pe cât am putut mai bine. Cu cea mai mare grija am oprit hemoragiile, ca sa protejez circulatia sângelui. Ne aflam în luna a sasea si, prin urmare, copilul n-ar fi putut trai daca s-ar fi pricinuit o nastere prematura. Dar, în ciuda marii noastre concentrari, de data aceasta a trebuit mult mai mult timp ca sa elimin sânul si sa curat subsuoara si ganglionii de la încheietura. Tesuturile devenisera un cocolos si mereu atingeam în adânc noi mase canceroase.
Am terminat, am cusut rana mare si am aranjat instalatia de drenare. Am terminat fara a se ivi complicatii, dar ma îndoiam ca vom avea o vindecare completa, deoarece numarul de globule albe din sânge era scazut, în pofida tuturor efortunlor noastre. Am ramas asadar cu prins de o mâhnire profunda atunci când au scos-o pe bolnava din sala de operatie. Faptul era înfricosator si simtamântul ca, în cele din urma, toate vor fi zadarnice, ne îngreuia pe toti.
Pe mine ma chinuia înca o grija cu desavârsire dife rita, pe care o ascundeam cu precautie de femeie: ca faptura aceea mica ar putea muri în ea. De aceea, ime diat dupa operatie, am mers sus, în camera ei, si am ascultat inima copilului. Bataile erau slabe, dar totusi se simteau. Si au ramas asa si în urmatoarele zile. Intr-o dimineata m-a înstiintat, radiind de bucurie: copilul se miscase în pântecele ei. Simtise clar loviturile pricinuite de micile lui picioruse…
Ne apropiam de luna a saptea. Incepuse ultima lupta cu timpul. I-am propus sa faca niste iradieri, ca sa neu tralizam niste celule maligne ce ramasesera. Deoarece am prevazut ca s-ar putea teme sa nu vatame copilul am încredintat-o, fara ca ea sa ma întrebe, ca am putea izola copilul de influenta razelor. Dar nu a fost de acord si mi-a spus:
- Pentru care motiv sa le facem? Stiu unde ma aflu.
Din zi în zi se vedea mai obosita… Rana nu se închidea. Locul care ramasese deschis nu se vindeca. Puterile renascute ale organismului ei ajunsesera la sfârsit…
A trecut si luna a saptea. Astfel ca într-o zi am mers la ea si i-am spus:
- Daca copilul vine acum, va putea ramâne în viata!
Niciodata nu voi uita manifestarile care au urmat acestei vesti. Lacrimi de bucurie au stralucit în ochii ei si fata-i palida si slabita se vedea a se lumina dinlauntru cu o stralucire de fericire.
Pentru putine zile s-a îmbunatatit si starea ei. A prins putina culoare, dar dupa aceea, extenuarea trupeasca a progresat în mod nemilos.
In luna a opta i-am propus sa i se provoace o nastere prematura. Ar fi mers la clinica ginecologica si ar fi adus copilul pe lume. Insa a refuzat. Voia sa mearga acasa. Astfel a venit ziua când a parasit clinica noastra. Sora ei s-a prezentat ca sa o ia…
Le-am însotit pe amândoua pâna la masina. Pentru o clipa am mai ramas singur cu bolnava mea si am simtit ca se lupta cu ea însasi dar la sfârsit i-a scapat de pe buze întrebarea de care ma temeam:
- Cât mai am înca de trait?
Am evitat sa raspund, miscând tacut din cap. Nu voiam ca în ultima clipa sa-i spun minciuni.
- Instiinteaza- ma când se va naste copilul, am rugat-o.
Iar ea mi-a fagaduit.
Am asteptat sa-mi trimita vre-o carte postala, dar am ramas uimit când, într-o zi, am primit o scrisoare scrisa de ea însasi:
“Iubite domnule profesor, – îmi scria – deoarece ati luat parte cu atâta caldura la lupta mea, veti fi si singurul care veti afla de la mine însumi vestea cea mare. Sunt foarte slabita si trebuie sa-mi economisesc puterile ce mi-au ramas. Deci: Acum zece zile a venit copilul pe lume. Un baietel. Un copilas mititel…
Inima îmi este atât de plina de recunostinta, încât îmi este cu neputinta sa exprim prin cuvinte simtamintele mele. Recunostinta fata de Dumnezeu si recunostinta fata de dvs., iubite domnule profesor.
Ultimele saptamâni au fost destul de grele si uneori ma gândeam ca nu voi putea rezista pâna în sfârsit. Ma rugam într-un mod cu desavârsire copilaresc care, poate, pe un teolog l-ar fi putut face sa râda dispretuitor: Daca Tu esti acolo sus, si daca Tu esti Dragoste, atunci daruieste-mi acest copil! Asa îi spuneam si El, în nemarginita Sa milostivire, a auzit rugaciunea mea, care era ca o silire.
Faptul acesta pentru mine înseamna nespus de mult. Este cea mai mare mângâiere a mea pe ultima parte a drumului care se mai afla înaintea mea. Moartea vine… Sfârsitul se apropie… Nu vreau sa par mai buna decât sunt: si eu simt adeseori frica de moarte. Acea frica adân ca pe care faptura o simte înainte de a pleca din aceasta viata, si aceasta o patimesc mai ales în timpul noptilor, când stau singura cu ochii deschisi în întuneric. Dar atunci ma mângâi cu gândul la copil care pentru mine consti tuie dovada vie a dragostei lui Dumnezeu…
Ieri am fost nevoita sa-mi întrerup aici scrisoarea mea. A venit sora mea si m-a certat de-a binelea. Voia sa ma faca sa înteleg ca de dragul copilului am datoria sa ramân în viata. Acum, afara de faptul ca nu sta deloc în propriile mele puteri sa-mi prelungesc viata, consider ca o usurare acest punct de vedere: ca la urma urmelor, chiar si cei mai iubitori dintre parinti nu pot face decât putine lucruri pentru copiii lor. Soarta lor, precum si a noastra, se afla în mâinile lui Dumnezeu. In aceste puternice mâini parintesti încredintez acum cu desavârsire pe toti cei pe care îi las în urma mea…
M-am trudit sa fiu o mama buna pentru copiii mei, care au fost pentru mine darul cel mai de pret. Vreme de zece ani întregi am fost legata de barbatul meu cu o dragoste care n-a cunoscut niciodata nici cea mai mica umbra. Ca sa le lasi pe toate acestea nu este usor. As vrea însa, ca si alta data, sa va asigur – deoarece m-ati sprijinit în cele mai grele ceasuri ale mele – ca merg înainte cu siguranta ca le voi regasi acolo pe toate învaluite în stralucire si eliberate de nimicnicia pamânteasca. Adio pentru totdeauna!
P.S. Când vreodata se va întoarce barbatul meu, dati-i va rog, scrisoarea aceasta”.
Dupa 14 zile am primit o hârtie care îmi vestea moartea ei. Scrisoarea n-am putut-o da, deoarece barbatul ei nu s-a mai întors niciodata de pe Frontul de Rasarit”.
Arhim. Epifanie Teodoropulos
Articol aparut in “Orthodoxos Typos” (”Presa Ortodoxa”, Grecia), 18.04.1986.
Reproducere din brosura “Jertfa pentru viata”, Editura Evanghelismos, Bucuresti 2004.
Material aparut si pe grupul Yahoo! Provita ca reproducere dupa site-ul www.sfaturi-ortodoxe.ro.
” Darul cel mai mare!
Daca am fi intrebati care este darul cel mai mare pe care ni l-a facut Dumnezeu am raspunde cu totii: Viata!
Tinerii, fete si baieti, care isi intemeiaza familii in iubirea cea tainica si dobandesc prunci din darul lui Dumnezeu, sa nasca si sa creasca toti pruncii odrasliti!
Cum vom sta la judecata in fata lui Dumnezeu daca noi cu buna stiinta curmam firul vietii celor care trebuiau sa se nasca, precum ne-am nascut si noi?
Cand a fost intrebata o doamna care nu avea copii, ce si-ar dori in Anul Nou 1996, a raspuns cu o bucurie ce-i stralucea pe fata: sa ne ajute Dumnezeu sa avem prunci!
Cand nu vor mai inflori florile, cand nu va mai rasari graul, cand nu se vor mai naste prunci, e semnul sfarsitului!
+ Calinic,
Episcopul Argesului ”
Din cartea “Intre viata si moarte” de Protos. Nicodim Mandita, Editura Agapis, Bucuresti.
1 IUNIE
Ziua Internaţională a copilului (nenăscut)
Cu mai mulţi ani în urmă, primele nouă luni ale vieţii umane – de la concepţie şi până la naştere – constituiau un mister.
Dar acum, prin intermediul descoperirilor tehnologice a devenit posibilă observarea pruncului aşa cum se dezvoltă el în pântecul mamei.
Astfel, au fost descoperite lucruri uimitoare şi anume:
- inima copilului începe să bată între a 18-a şi a 25-a zi de la concepere.
- mişcările copilului încep la 6 săptămâni.
- între a 6-a şi a 7-a săptămâmă de la concepere , dacă se dă o uşoară lovitură în regiunea buzelor, copilul răspunde arcuindu-şi partea superioară a corpului într-o parte făcând şi o mişcare rapidă a braţelor înapoi.
- la 8 săptămâni, dacă i se gâdilă nasul, copilul se fereşte, aplecându-şi capul înapoi şi simte durerea: s-a înregistrat pe cameră video cum copilul se zbate de durere atunci când este înţepat cu un ac.
- tot la această vârstă(2 luni) bebeluşul se mişcă spontan – aceste mişcări sunt vizibile pe ecranul ecografului; el va începe să ducă mânuţele la gură, să-şi prindă picioruşele, să se răsucească.
- de la vârsta de 3 luni copilul va avea într-un mod frecvent perioade de activitate, urmate de perioade de odihnă.
♦♦♦
Trebuie subliniat faptul că viaţa umană începe din momentul conceperii, fapt nuanţat printr-o clipă a tradiţiei care ţine loc de poartă veşniciei: când cineva moare, pe cruce, se trece cu un an mai mult decât vârsta (acele nouă luni de viaţă din pântecele mamei).
Să ne iubim copiii, să conştientizăm faptul că ei devin membri ai familiilor noastre încă din momentul concepţiei.
Trebuie să înţelegem că nu avem dreptul să luăm viaţa unui copil indiferent dacă este născut sau încă este în pântecele mamei sale.
Omul este o fiinţă vie, chiar din momentul conceperii sale.
Cea mai mare bucurie a unei familii sunt copiii. Ei ne înfrumuseţează şi ne îmbogăţesc viaţa. Să fim gata să ne jertfim pentru a ne învrednici de această bucurie.
Cuviosul Macarie cel Mare scrie: ‚‚Când iese din trup sufletul omenesc, atunci se săvârşeşte o mare taină. Dacă el va fi vinovat de păcat, se apropie de el cetele dracilor, îngerilor potrivnici, şi puterile întunericului, şi răpesc sufletul în stăpânirea lor – şi nu trebuie să ne mirăm de asta ca de ceva neobişnuit. Dacă omul li s-a supus şi s-a făcut robul lor în viaţa de acum, cu atât mai mult ajunge robul lor după ce iese din această lume. Aşijderea, dar dimpotrivă, trebuie înţelese lucrurile în privinţa stării celei bune: robilor sfinţi ai lui Dumnezeu şi acum le stau alături îngeri, şi duhurile sfinte îi păzesc – iar când vor ieşi din trupurile lor, cetele îngereşti, primindu-le sufletul, îl vor aduce pe tărâmul lor, în lumea sfinţeniei, şi îl vor duce la Domnul’’.
(Minuni ale vremii noastre – Editura Sofia 2002)
Si intamplarea precedenta este tot din cartea aceasta.
În anul 1982, Valentina Romanova s-a mutat împreună cu soţul într-una din garnizoanele regiunii Crimeea. Au început să se aranjeze în noul loc: au primit un apartament într-o casă a corpului ofiţeresc, au cumpărat mobilă, televizor în culori. În jur, livezi, vii – ce-şi poate dori omul mai mult?
…N-ar fi vrut să le ducă cu maşina pe acele femei, dar stăruiseră foarte mult. Îşi conducea Moskviciul în silă, când…
Traumele s-au dovedit mortale. Romanova a fost transportată la spital, unde a murit după scurtă vreme fără să-şi fi recăpătat cunoştiinţa.
Doctorul a spus: «Am făcut totul, dar nu a putut fi scăpată. Inima nu mai bate». Cineva a adăugat:«Şi avea două fetiţe mici…» Atunci am simţit ca un brânci în corp, şi deodată m-am trezit deasupra tuturor. Îl vedeam pe doctor, care nota ceva liniştit. Vorbea despre maşina ce trebuia chemată dimineaţa din Simferopol pentru a mă duce la morgă. Vedeam cum o femeie din salon îşi înhaţă perna: «Şi ce, eu să rămân aici cu moarta? Nu am de gând!» Le-am zis încetişor:«Dar n-am murit, sunt vie.» Glasul însă nu avea nici un răsunet. Am spus mai tare: «Sunt vie!» Iarăşi nu se aude nici un sunet! «Ce se întâmplă cu gâtul meu?!» Până să iasă toţi din salon, i-am atins cu încet pe ceafă. Nu simţeau! Nici măcar firele de păr nu se mişcau în urma atingerii. Am văzut pe masă un stilou: «Acum am să îl sparg, ca să atrag atenţia.» Dau să îl iau cu mâna, dar nu se lasă apucat! Îmi simt mâinile sănătoase, dar stiloul nu se lasă apucat! «Ce se întâmplă cu mine?!» M-a cuprins o asemenea frică, încât mi se părea că o se mi se rupă inima. După aceea am început să aud o zarvă ce creştea mereu. În spatele meu apare o gaură neagră, şi sunt aspirată într-un fel de tunel. Zbor prin el. Iată că în faţa mea văd o figură. Mă apropii… Ochi înfricoşători, neomeneşti, ca la o fiară în salt. «Ce este asta?!» Primul meu gând a fost: «Să fug!» Am dat să mă întorc, dar mi-am dat seama: «Unde să mă ascund de el?» Am ţipat: «Doamne, mântuieşte!» – şi dintr-o dată, uşurare: lângă mine s-a ivit cineva.
Aproape că nu îl vedeam, dar simţeam că e minunat. S-a oprit între noi şi monstrul a dispărut. Nici nu s-a uitat la mine, a plecat. «Ce înseamnă asta? De ce gonea după mine?»
Şi iată că sunt luată de subsuori din dreapta şi din stânga. Nu văd pe nimeni, dar sunt purtată ca o arestată. După moarte, omul e lipsit nu numai de trup. În acea lume nu vrei să mergi, vrei să fugi, să te ascunzi, însă nu poţi. Avem libertate numai aici, şi eşti liber să-ţi câştigi iadul sau raiul – însă numai aici, dincolo este prea târziu…
Simţeam că zbor tot mai jos, parcă s-ar fi deschis sub mine scoarţa pământului. Mă trezesc la capătul de sus al unui hău. «Priveşte!», mi s-a spus. Am privit – şi m-am tras înapoi de groază. Milioane de oameni! Ca sardelele în cutie. Tânguiri, plângeri, gemete. Pe fundul foarte adânc, oameni de toate culorile. Ei… se uşurează unii pe ochii celorlalţi. Ce putoare nesuferită!
Întreb: «Cum au ajuns aici? Cum pot fi izbăviţi?»
Răspunsul: «Aici sunt patimile omeneşti.»
« Cum adică, patimile?»
«Perverşii, curvarii, adulterii, pedofilii, homosexualii…» Eu nici toate cuvintele acelea nu le ştiam atunci. Mi s-a spus: «Au primit ceea ce au meritat.»
După aceea m-am trezit într-un alt loc. Nişte construcţii cenuşii ca nişte barăci, asemenea unor cocini. O uşă era deschisă. Înăuntru – o mulţime uriaşă de oameni. Înghesuiţi unii în alţii. Feţe lipsite de zâmbet, obosite, inexprimabil de triste.
Şi atunci a răsunat un Glas.Tunător şi neobişnuit de solemn. Parcă venea din ceruri, chiar dacă cer nu era în locul acela, ci doar o boltă din piatră. De acel glas toţi se cutremurau. Oamenii au încremenit cu capetele ridicate. Glasul a rostit un nume… Totul în mine a fremătat, în inimă am simţit durere. Am priceput că îi dau drumul celei pentru care s-au rugat. Înseamnă că dacă în neam este un rugător, încă nu este totul pierdut…
Am căzut în genunchi. Mi-au dat lacrimile. Oamenii aceia plângeau de asemenea – plângeau şi aşteptau să fie sloboziţi. Ei aşteaptă de la o generaţie la alta, până la Judecata de Apoi. Cutare a fost iertat. Pe cutare l-au scos prin rugăciuni. Este mântuire şi aici….
După aceea m-au dus din nou jos. Înaintea noastră parcă s-ar fi desfăcut o perdea din stâncă, şi am simţit o arşiţă înfricoşătoare. Acolo, în penumbra cenuşie, într-un cazan de piatră, fierbea ciorbă. Ciorbă omenească vie. O mulţime de nedescris. Capetele ieşeau pentru o clipită deasupra pentru a lua o gură de aer, să ţipe, şi îndată dispăreau în văpaia chinurilor. Voiam să fug, să cer ajutor, însă cei osândiţi strigau ei către mine.
Se rugau de cruţare, erau înebuniţi de durere.
«Aici sunt toţi ucigaşii şi vrăjitorii. Cei care pe pământ n-au înţeles preţul veşniciei lor». Multe cuvinte erau de neînţeles pentru mine, căci nu citisem biblia, nu mergeam la biserică – în garnizoană nu era biserică. După etaloanele lumeşti eram bună: nu mă feream de sărăcie, de nici o osteneală.
Cum nu voiam să fierb acolo împreună cu toţi ceilalţi, mă rugam încetişor: «Doamne, cred… Numai nu aici!»
În cele din urmă am început să ne înălţăm – şi doar atunci am priceput ce este Întunericul şi ce este Lumina. Respiram văzduhul proaspăt, mângâiam cu privirea iarba, arborii, florile. O cântare lină, neobişnuită, răsuna din toate părţile. Parcă un cor de păsări, de glasuri de copii scotea acea melodie. Simţeam că mă înalţ cu duhul, având anumite simţăminte care mă umpleau cu prisosinţă. Exultam ca niciodată înainte, deşi eram îndeobşte un om lumesc, nicidecum duhovnicesc. Cu colţul ochiului am reuşit să văd verdeaţă şi culoarea albastră a uriaşei cupole cereşti. Razele unui luminător necunoscut îmi mângâiau fiinţa şi mă umpleau de o iubire la care înainte nici nu aş fi putut să mă gândesc. Şi dintr-o dată , o greutate. Un brânci puternic. Mi-am deschis pleoapele îngreunate. Zăceam în pat: înaintea mea stătea în genunchi bărbatul care intrase cu maşina în mine. Mi-a zis cu voce plângătoare:«Vă rog, nu muriţi, vă fac la loc maşina ».
Valentina Romanova a fost moartă trei ore şi jumătate. După aceea s-a întâmplat o minune: sub ochii personalului medical uluit, viaţa a început să se întoarcă în ea. Au început să se simtă pulsul şi respiraţia. Tratamentul a fost îndelungat, dar încununat de succes. Acum Valentina Romanova are 52 de ani şi se simte minunat.
Eram trei copii la părinţi, două fete şi un fecior, şi am fost crescuţi cu multă iubire, deşi părinţii mei erau oameni modeşti. Cel mai mult acum, după ani de zile, mi-aş dori s-o mai văd odată pe mama. Micuţă de statură şi hărnicuţă ca o furnică, ducea, sărăcuţa, greul familiei. Era peste tot, şi acasă, lângă copii, şi pe câmp, la muncă, dar şi la baltă, cu coşul, la prins de tipari. Era o femeie straşnică măicuţa mea, avea un har fermecat al poveştilor, fie adevărate, fie inventate de ea pentru noi. Nu mă pricep la cuvinte mari. Tata nu mi-a dat voie la şcoală, şi, Doamne, ce-mi doream să merg şi eu cu traista cu cărţi pe umăr, alături de copiii satului… „Nu ai voie, trebuie să mergi cu oile la păscut”, zicea cu o voce aspră.
Noroc cu mama, care mă mângâia şi îmi ştergea lacrimile de pe obraz. Mi s-a făcut aşa dor de ea, micuţă şi desculţă, parcă o văd venind pe uliţa mare, în satul unde plecasem după căsătorie. Cu cărţi de poveşti pentru fetele mele, zahăr cubic prin buzunare şi o trăistuţă. Era toată numai zâmbet şi bunătate, îl iubea pe Dumnezeu, fără odihnă! Ţinea toate posturile de peste an, o vedeai toată ziua cu boţul de mămăligă cu ceapă în mână, îngenunchind noaptea pe la icoane, rugându-se pentru noi. Sunt sigură că acolo sus, unde este, măicuţa mea are un loc aparte, o ogradă cu îngeri. Dragostea ei m-a urmărit peste tot, şi în copilărie, şi în viaţă, chiar şi după ce m-am căsătorit.
M-am îndrăgostit într-o singură zi, şi tot într-o singură zi am fost cerută de la părinţi de soţie. Era înalt, frumos, cu ochii albaştri, cu pălărie pe cap şi o punguţă cu bomboane în buzunar. Ne-am luat, ne-am iubit, am făcut o micuţă nuntă (era iarnă, prin 1955) şi m-am trezit femeie fericită, cu dragoste de familie, de animale şi de tot ce era în jurul meu. Întâi am locuit cu părinţii lui (eram şapte guri la masă), apoi ne-am făcut o căsuţă, am avut şi avem trei flori: Lenuţa, Florica şi Viorica. Doamne, cât am muncit pentru ele… Acum, fetele au crescut, au casele lor, au plecat la oraş, au copii, sunt bine, fericite, şi noi suntem şi mai fericiţi, să-i ştim pe toţi bine şi cu frică de Dumnezeu.
Dragostea nu m-a părăsit niciodată, este şi azi aici, lângă mine, stau cu ea la masă, mă culc şi mă trezesc cu ea. Sunt un om fericit.
Chiar şi acum, când bătrâneţea ne-a cuprins pe amândoi şi haina este aşa de grea, tot îi fac faţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deşi mă sprijin în două bastoane şi merg tot mai puţin şi mai greu. Omul meu este neclintit lângă mine, chiar dacă abia aude atunci când îl strig. Dragostea m-a însoţit peste tot în viaţă. Am primit-o necurmat de la mama, le-am dat-o şi fetelor mele, o primesc de la bărbatul meu. Nu se poate trăi fără dragoste! Acolo unde lipseşte e pustiu şi bate a moarte. Acolo unde există, s-o lăudăm.
MARIA TUDOR –
com. Budeşti, jud. Călăraşi