Asociaţia ProVita filiala Gorj

În anul 1982, Valentina Romanova s-a mutat împreună cu soţul într-una din garnizoanele regiunii Crimeea. Au început să se aranjeze în noul loc: au primit un apartament într-o casă a corpului ofiţeresc, au cumpărat mobilă, televizor în culori. În jur, livezi, vii  –  ce-şi poate dori omul mai mult?
…N-ar fi vrut să le ducă cu maşina pe acele femei, dar stăruiseră foarte mult. Îşi conducea Moskviciul în silă, când…
Traumele s-au dovedit mortale. Romanova a fost transportată la spital, unde a murit după scurtă vreme fără să-şi fi recăpătat cunoştiinţa.
Doctorul a spus: «Am făcut totul, dar nu a putut fi scăpată. Inima nu mai bate». Cineva a adăugat:«Şi avea două fetiţe mici…» Atunci am simţit ca un brânci în corp, şi deodată m-am trezit deasupra tuturor. Îl vedeam pe doctor, care nota ceva liniştit. Vorbea despre maşina ce trebuia chemată dimineaţa din Simferopol pentru a mă duce la morgă. Vedeam cum o femeie din salon îşi înhaţă perna: «Şi ce, eu să rămân aici cu moarta? Nu am de gând!» Le-am zis încetişor:«Dar n-am murit, sunt vie.» Glasul însă nu avea nici un răsunet. Am spus mai tare: «Sunt vie!» Iarăşi nu se aude nici un sunet! «Ce se întâmplă cu gâtul meu?!» Până să iasă toţi din salon, i-am atins cu încet pe ceafă. Nu simţeau! Nici măcar firele de păr nu se mişcau în urma atingerii. Am văzut pe masă un stilou: «Acum am să îl sparg, ca să atrag atenţia.» Dau să îl iau cu mâna, dar nu se lasă apucat! Îmi simt mâinile sănătoase, dar stiloul nu se lasă apucat! «Ce se întâmplă cu mine?!» M-a cuprins o asemenea frică, încât mi se părea că o se mi se rupă inima. După aceea am început să aud o zarvă ce creştea mereu. În spatele meu apare o gaură neagră, şi sunt aspirată într-un fel de tunel. Zbor prin el. Iată că în faţa mea văd o figură. Mă apropii… Ochi înfricoşători, neomeneşti, ca la o fiară în salt. «Ce este asta?!» Primul meu gând a fost: «Să fug!» Am dat să mă întorc, dar mi-am dat seama: «Unde să mă ascund de el?» Am ţipat: «Doamne, mântuieşte!» – şi dintr-o dată, uşurare: lângă mine s-a ivit cineva.

Aproape că nu îl vedeam, dar simţeam că e minunat. S-a oprit între noi şi monstrul a dispărut. Nici nu s-a uitat la mine, a plecat. «Ce înseamnă asta? De ce gonea după mine?»
Şi iată că sunt luată de subsuori din dreapta şi din stânga. Nu văd pe nimeni, dar sunt purtată ca o arestată. După moarte, omul e lipsit nu numai de trup. În acea lume nu vrei să mergi, vrei să fugi, să te ascunzi, însă nu poţi. Avem libertate numai aici, şi eşti liber să-ţi câştigi iadul sau raiul – însă numai aici, dincolo este prea târziu…

Simţeam că zbor tot mai jos, parcă s-ar fi deschis sub mine scoarţa pământului. Mă trezesc la capătul de sus al unui hău. «Priveşte!», mi s-a spus. Am privit – şi m-am tras înapoi de groază. Milioane de oameni! Ca sardelele în cutie. Tânguiri, plângeri, gemete. Pe fundul foarte adânc, oameni de toate culorile. Ei… se uşurează unii pe ochii celorlalţi. Ce putoare nesuferită!

Întreb: «Cum au ajuns aici? Cum pot fi izbăviţi?»
Răspunsul: «Aici sunt patimile omeneşti.»
« Cum adică, patimile?»
«Perverşii, curvarii, adulterii, pedofilii, homosexualii…» Eu nici toate cuvintele acelea nu le ştiam atunci. Mi s-a spus: «Au primit ceea ce au meritat.»

După aceea m-am trezit într-un alt loc. Nişte construcţii cenuşii ca nişte barăci, asemenea unor cocini. O uşă era deschisă. Înăuntru – o mulţime uriaşă de oameni. Înghesuiţi unii în alţii. Feţe lipsite de zâmbet, obosite, inexprimabil de triste.

Şi atunci a răsunat un Glas.Tunător şi neobişnuit de solemn. Parcă venea din ceruri, chiar dacă cer nu era în locul acela, ci doar o boltă din piatră. De acel glas toţi se cutremurau. Oamenii au încremenit cu capetele ridicate. Glasul a rostit un nume… Totul în mine a fremătat, în inimă am simţit durere. Am priceput că îi dau drumul celei pentru care s-au rugat. Înseamnă că dacă în neam este un rugător, încă nu este totul pierdut…
Am căzut în genunchi. Mi-au dat lacrimile. Oamenii aceia plângeau de asemenea – plângeau şi aşteptau să fie sloboziţi. Ei aşteaptă de la o generaţie la alta, până la Judecata de Apoi. Cutare a fost iertat. Pe cutare l-au scos prin rugăciuni. Este mântuire şi aici….

După aceea m-au dus din nou jos. Înaintea noastră parcă s-ar fi desfăcut o perdea din stâncă, şi am simţit o arşiţă înfricoşătoare. Acolo, în penumbra cenuşie, într-un cazan de piatră, fierbea ciorbă. Ciorbă omenească vie. O mulţime de nedescris. Capetele ieşeau pentru o clipită deasupra pentru a lua o gură de aer, să ţipe, şi îndată dispăreau în văpaia chinurilor. Voiam să fug, să cer ajutor, însă cei osândiţi strigau ei către mine.

Se rugau de cruţare, erau înebuniţi de durere.
«Aici sunt toţi ucigaşii şi vrăjitorii. Cei care pe pământ n-au înţeles preţul veşniciei lor». Multe cuvinte erau de neînţeles pentru mine, căci nu citisem biblia, nu mergeam la biserică – în garnizoană nu era biserică. După etaloanele lumeşti eram bună: nu mă feream de sărăcie, de nici o osteneală.

Cum nu voiam să fierb acolo împreună cu toţi ceilalţi, mă rugam încetişor: «Doamne,  cred… Numai nu aici!»
În cele din urmă am început să ne înălţăm – şi doar atunci am priceput ce este Întunericul şi ce este Lumina. Respiram văzduhul proaspăt, mângâiam cu privirea iarba, arborii, florile. O cântare lină, neobişnuită, răsuna din toate părţile. Parcă un cor de păsări, de glasuri de copii scotea acea melodie. Simţeam că mă înalţ cu duhul, având anumite simţăminte care mă umpleau cu prisosinţă. Exultam ca niciodată înainte, deşi eram îndeobşte un om lumesc, nicidecum duhovnicesc. Cu colţul ochiului am reuşit să văd verdeaţă şi culoarea albastră a uriaşei cupole cereşti. Razele unui luminător necunoscut îmi mângâiau fiinţa  şi mă umpleau de o iubire la care înainte nici nu aş fi putut să mă gândesc. Şi dintr-o dată , o greutate. Un brânci puternic. Mi-am deschis pleoapele îngreunate. Zăceam în pat: înaintea mea stătea în genunchi bărbatul care intrase cu maşina în mine. Mi-a zis cu voce plângătoare:«Vă rog, nu muriţi, vă fac la loc maşina ».

Valentina Romanova a fost moartă trei ore şi jumătate. După aceea s-a întâmplat o minune: sub ochii personalului medical uluit, viaţa a început să se întoarcă în ea. Au început să se simtă pulsul şi respiraţia. Tratamentul a fost îndelungat, dar încununat de succes. Acum Valentina Romanova are 52 de ani şi se simte minunat.

Eram trei copii la părinţi, două fete şi un fecior, şi am fost crescuţi cu multă iubire, deşi părinţii mei erau oameni modeşti. Cel mai mult acum, după ani de zile, mi-aş dori s-o mai văd odată pe mama. Micuţă de statură şi hărnicuţă ca o furnică, ducea, sărăcuţa, greul familiei. Era peste tot, şi acasă, lângă copii, şi pe câmp, la muncă, dar şi la baltă, cu coşul, la prins de tipari. Era o femeie straşnică măicuţa mea, avea un har fermecat al poveştilor, fie adevărate, fie inventate de ea pentru noi. Nu mă pricep la cuvinte mari. Tata nu mi-a dat voie la şcoală, şi, Doamne, ce-mi doream să merg şi eu cu traista cu cărţi pe umăr, alături de copiii satului… „Nu ai voie, trebuie să mergi cu oile la păscut”, zicea cu o voce aspră.

Noroc cu mama, care mă mângâia şi îmi ştergea lacrimile de pe obraz. Mi s-a făcut aşa dor de ea, micuţă şi desculţă, parcă o văd venind pe uliţa mare, în satul unde plecasem după căsătorie. Cu cărţi de poveşti pentru fetele mele, zahăr cubic prin buzunare şi o trăistuţă. Era toată numai zâmbet şi bunătate, îl iubea pe Dumnezeu, fără odihnă! Ţinea toate posturile de peste an, o vedeai toată ziua cu boţul de mămăligă cu ceapă în mână, îngenunchind noaptea pe la icoane, rugându-se pentru noi. Sunt sigură că acolo sus, unde este, măicuţa mea are un loc aparte, o ogradă cu îngeri. Dragostea ei m-a urmărit peste tot, şi în copilărie, şi în viaţă, chiar şi după ce m-am căsătorit.

M-am îndrăgostit într-o singură zi, şi tot într-o singură zi am fost cerută de la părinţi de soţie. Era înalt, frumos, cu ochii albaştri, cu pălărie pe cap şi o punguţă cu bomboane în buzunar. Ne-am luat, ne-am iubit, am făcut o micuţă nuntă (era iarnă, prin 1955) şi m-am trezit femeie fericită, cu dragoste de familie, de animale şi de tot ce era în jurul meu. Întâi am locuit cu părinţii lui (eram şapte guri la masă), apoi ne-am făcut o căsuţă, am avut şi avem trei flori: Lenuţa, Florica şi Viorica. Doamne, cât am muncit pentru ele… Acum, fetele au crescut, au casele lor, au plecat la oraş, au copii, sunt bine, fericite, şi noi suntem şi mai fericiţi, să-i ştim pe toţi bine şi cu frică de Dumnezeu.

Dragostea nu m-a părăsit niciodată, este şi azi aici, lângă mine, stau cu ea la masă, mă culc şi mă trezesc cu ea. Sunt un om fericit.
Chiar şi acum, când bătrâneţea ne-a cuprins pe amândoi şi haina este aşa de grea, tot îi fac faţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deşi mă sprijin în două bastoane şi merg tot mai puţin şi mai greu. Omul meu este neclintit lângă mine, chiar dacă abia aude atunci când îl strig. Dragostea m-a însoţit peste tot în viaţă. Am primit-o necurmat de la mama, le-am dat-o şi fetelor mele, o primesc de la bărbatul meu. Nu se poate trăi fără dragoste! Acolo unde lipseşte e pustiu şi bate a moarte. Acolo unde există, s-o lăudăm.

MARIA TUDOR –
com. Budeşti, jud. Călăraşi

Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.
Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.
Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”

Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.
Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.

Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.
La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.
Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.

Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. ”Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi. Cine împlineşte porunca ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: ”De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal. Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: ”Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască. O grijă, o providenţă specială o învăluie pe femeie şi o susţine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teamă, de grijă: ”Nu te teme, Marie, iată vei naşte fiu…” Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Iisus în chip supranatural, se înfăptuieşte în chip firesc cu fiecare mamă. Mai facem o comparaţie: după cum lângă Agar din Canaan, refugiată cu un copil în pustie, a fost îngerul lui Dumnezeu care o ocrotea, aşa puterile cereşti veghează lângă mame şi le întăresc pentru măreaţa lor misiune.
Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeşte noi puteri prin naştere. Acest trup începe să înflorească pare că într-o înnoită tinereţe. Sănătatea viguroasă a mamelor cu multe sarcini şi naşteri este un adevăr verificat de multă vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 şi chiar mai multe naşteri care, la vârstă înaintată îşi păstrau vioiciunea şi frumuseţea în toată strălucirea lor. Şi, iarăşi, am cunoscut neveste tinere după numărul anilor, dar îmbătrânite şi secătuite de vlagă înainte de vreme din cauză că au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viaţă din trupurile lor.

În zilele noastre ştiinţa medicală a constatat că fătul care se dezvoltă vreme de luni de zile în sânul femeii nu este atât o ”sarcină”, ci un binefăcător, un oaspete care întăreşte şi desăvârşeşte frumuseţea trupească şi sufletească a mamei. Copilul se prezintă ca o oază în pustie, vine ca un izvor într-un parc veştejit de lipsa apei. Mai mult: tot ştiinţa a arătat că prezenţa fătului în trupul matern este ca o doctorie minunată pentru vindecarea multor boli şi neputinţe ale genului feminin.
În sfârşit, copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde. Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: ”Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.
Deci, cunoaştem că, prin nevinovăţia lor, copiii sunt ca nişte îngeri care salvează pe oameni de înfricoşata moarte. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui prunc este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus. Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: ”Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.
Preot Ştefan Slevoacă

Steriletul (spirala sau firul uterin) are  în primul rând efect abortiv?

După testele folosite pentru stabilirea sarcinii  timpurii,  în ciuda folosirii spiralei, fecundaţia se petrece de câteva ori pe an. Prin producerea intenţionată a unei congestii de iritaţie în ţesutul conjunctiv uterin, fixarea fătului este împiedicată şi acesta moare, de cele mai multe ori, după una sau două săptămâni. 

Astfel, steriletul UCIDE pruncul, cel mai adesea înainte de menstruaţia aşteptată când femeia care fusese însărcinată poate crede că, de fapt, n-a fost.
(Consultanţi ştiinţifici: dr.med. Rudolf Ehmann – Elveţia, dr.med. Antun Lisec – Croaţia).