“Ea (femeia-n.n.) insa se va mantui prin nastere de copii, daca cu simplitate ramane in credinta, in iubire si in sfintenie.” (1Timotei 2, 15)
<< Iar acum sa argumentam corectitudinea afirmatiilor noastre. Vom analiza un fragment relativ mic al vietii omenesti: de la zamislire pana la nastere. Premisele dezvoltarii sistemelor de organe si a personalitatii sunt create intrauterin. Tocmai in aceasta perioada sanatatea copilului depinde in cel mai inalt grad de purtarea parintilor lui.
“Copilasul e ca aluatul: ce-ai framantat, aceea creste”, spune zicatoarea ruseasca, iar alta chinezeasca, o intareste: “Ai sadit par? Nu astepta piersici”.
K. V. Zorin >>
Sursa:
http://www.crestinortodox.ro/Sanatatea_copiilor_si_faptele_parintilor-53-23784.html
1 IUNIE
Ziua Internaţională a copilului (nenăscut)
Cu mai mulţi ani în urmă, primele nouă luni ale vieţii umane – de la concepţie şi până la naştere – constituiau un mister.
Dar acum, prin intermediul descoperirilor tehnologice a devenit posibilă observarea pruncului aşa cum se dezvoltă el în pântecul mamei.
Astfel, au fost descoperite lucruri uimitoare şi anume:
- inima copilului începe să bată între a 18-a şi a 25-a zi de la concepere.
- mişcările copilului încep la 6 săptămâni.
- între a 6-a şi a 7-a săptămâmă de la concepere , dacă se dă o uşoară lovitură în regiunea buzelor, copilul răspunde arcuindu-şi partea superioară a corpului într-o parte făcând şi o mişcare rapidă a braţelor înapoi.
- la 8 săptămâni, dacă i se gâdilă nasul, copilul se fereşte, aplecându-şi capul înapoi şi simte durerea: s-a înregistrat pe cameră video cum copilul se zbate de durere atunci când este înţepat cu un ac.
- tot la această vârstă(2 luni) bebeluşul se mişcă spontan – aceste mişcări sunt vizibile pe ecranul ecografului; el va începe să ducă mânuţele la gură, să-şi prindă picioruşele, să se răsucească.
- de la vârsta de 3 luni copilul va avea într-un mod frecvent perioade de activitate, urmate de perioade de odihnă.
♦♦♦
Trebuie subliniat faptul că viaţa umană începe din momentul conceperii, fapt nuanţat printr-o clipă a tradiţiei care ţine loc de poartă veşniciei: când cineva moare, pe cruce, se trece cu un an mai mult decât vârsta (acele nouă luni de viaţă din pântecele mamei).
Să ne iubim copiii, să conştientizăm faptul că ei devin membri ai familiilor noastre încă din momentul concepţiei.
Trebuie să înţelegem că nu avem dreptul să luăm viaţa unui copil indiferent dacă este născut sau încă este în pântecele mamei sale.
Omul este o fiinţă vie, chiar din momentul conceperii sale.
Cea mai mare bucurie a unei familii sunt copiii. Ei ne înfrumuseţează şi ne îmbogăţesc viaţa. Să fim gata să ne jertfim pentru a ne învrednici de această bucurie.
Marturia unei preotese din Sibiu
Sunt o fiinţă fericită! Fericită în primul rând pentru că Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit să-L cunosc din fragedă pruncie, că a îngăduit să port numele Preasfintei Maicii Sale, apoi că mi-a dăruit bucuria maternităţii, prin cele trei fetiţe minunate: Anastasia (5 ani), Daria (3 ani) şi Nectaria (1 an) şi că în cele mai grele momente ale vieţii m-a purtat El Însuşi pe braţe prin sfinţii Săi, pe care i-a rânduit făcători de minuni şi doctori fără de arginţi tuturor celor care îi cheamă cu credinţă în ajutor.
Am văzut cu ochii mei fapte minunate săvârşite de unii dintre aceşti „dumnezei prin har” care, deşi mutaţi cu sufletul la cer, n-au uitat de noi cei de pe pământ, ci fie şi-au lăsat trupul îndumnezeit drept altar de închinare izvorâtor de tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, fie au lăsat ca prin prăznuirea lor sau prin simpla pomenire a numelui lor, binecredincioşii aflaţi în nevoi, să-şi găsească de îndată izbăvirea. Aş aminti aici pe cei faţă de care nutresc o evlavie mai deosebită datorită grijii lor speciale faţă de noi: Sfântul Mare Mucenic Mina – izbăvitorul de pagube şi aducătorul lucrurilor furate sau pierdute, Sfânta Mare Muceniţa Varvara – patroana copilăriei mele, Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (+15 nov, Edesa), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din Lesbos (+1463; martirizaţi de turci) şi, nu în ultimul rând, SFÂNTUL NECTARIE al Eghinei, grabnic ajutătorul şi aducătorul de blândeţe, pace şi bucurie în case şi în suflete.
Demn de remarcat este faptul că deseori sfinţii ne caută ei pe noi, înainte ca noi să dăm de ei. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Nectarie: „m-a căutat” în anul I de Facultate prin cineva care dorea o traducere succintă a vieţii Sfântului din franceză în română. Atunci auzisem pentru prima dată de acest mare taumaturg dăruit de Dumnezeu grecilor şi întregii lumi. Dar, din păcate, nu l-am pus la inimă. Am luat doar cunoştinţă de existenţa lui şi l-am uitat. Au trebuit să treacă încă 10 ani ca să mă întâlnesc efectiv cu dânsul.
Şi aceasta s-a petrecut pe 19 octombrie 2003, ziua în care am adus-o pe lume pe Daria. Înainte cu câteva ore de a naşte (deşi mai aveam încă o săptămână până la termen), printr-un telefon providenţial, bunele şi grijuliile mele surori mă înştiinţează că Sfântul Nectarie ajută pe toate femeile însărcinate care se roagă lui să nască în mai puţin de o oră. Până în acel moment ştiam despre Sfânt că este vindecător de cancer. Nimic mai mult.
Aveam să constat, la scurt timp, că dacă nu-l strigam pe Sfânt în chinurile cumplite ale naşterii, aceasta n-ar fi durat numai 50 minute – spre marea surprindere a mea şi a personalului medical, iar eu nu aş mai fi fost acum în viaţă. Până la orele 22.00 nu am avut nimic, nici o durere. La 22.50 mă aflam deja în faţa miracolului: o fetiţă superbă, cu ten curat rozaliu, blondă, cu ochii albaştri… Nu-mi venea să-mi cred ochilor! I-am pus numele Daria pentru că 9 luni de zile mi-a stăruit în minte numele acestei Sfinte (+19 martie), dar încă pe masa de naştere fiind, nu am rezistat să nu-i făgăduiesc Sfântului Nectarie că dacă Dumnezeu îmi va mai dărui o fetiţă îi voi pune numele lui.
Timpul a trecut… şi în primăvara anului 2005 eram din nou însărcinată. Ce-i drept, aceasta mă luase pe nepregătite. Planurile mele de viitor se îndepărtau unul câte unul, semn că voia lui Dumnezeu era alta. Starea de rău general, greţurile teribile, durerile abdominale m-au îndreptat, vrând-nevrând, spre medicul ginecolog care, în urma unei ecografii, a declarat soţului meu: „Soţia dumneavoastră are o sarcină extrauterină. Trebuie neapărat operată, altfel există riscul ca una din trompe să explodeze, iar doamna să ajungă în stare de şoc la spital. Mâine dimineaţă o voi opera chiar eu. Vă aştept cu o confirmare”. Am rămas cu gura căscată. Nu am putut lua nici o decizie imediată. Şi cum oare aş fi acceptat operaţia când ştiam că aş săvârşi un păcat la fel de mare precum avortul? Am ajuns acasă bântuită de gânduri şi de mustrări de conştiinţă : „Să fie o atenţionare a lui Dumnezeu că nu am primit de la bun început «darul minusculei vieţi» cu bucurie, cu linişte, cu recunoştinţă, că m-am întristat, că m-am descurajat? De ce a îngăduit pentru mine această încercare? Sigur, am greşit! Acum ce voi face? Voi avea atâta credinţă încât să merg înainte aşteptând clipa fatală şi lasându-mă cu totul în mâinile Ştiutorului a toate? Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă!” – strigam în străfundurile fiinţei mele. Şi mi-am amintit din nou de Sfântul Nectarie. „Îl voi lua ca mijlocitor. El e cel mai potrivit pentru situaţia în care mă aflu. De va voi, va putea preschimba răul în bine…“ – mi-am spus cu o oarecare vioiciune de spirit. M-am aşezat în genunchi şi i-am citit acatistul cu lacrimi, rugându-l stăruitor să-l treacă pe copilaş „pârleazul”, aducându-l în mediul lui propice de dezvoltare. Ce nu e cu putinţă la Dumnezeu? După acest „botez” al conştiinţei m-a împins sufletul să-i făgăduiesc încă o dată că, dacă va decurge totul firesc, copilaşul îi va purta numele, iar minunea o voi propovădui verbal şi în scris ca să cunoască toţi cât de „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”. După 48 de ore m-am prezentat cu un bilet de urgenţă la un alt doctor pentru o nouă ecografie. Nu mai aveam cum să stau liniştită acasă. Am intrat cu prioritate, şi, după efectuarea examenului clinic de rigoare, doctorul mi se adresează zâmbind: „Despre ce urgenţă e vorba? Sarcina este absolut normală, la locul ei…Totul e OK”. Am tresărit de uimire… Bătăile inimii mele se armonizau într-un dans înălţător cu bătăile grăbite şi vesele ale micuţei inimioare. Am răsuflat uşurată şi profund mulţumită. Parcă mă întorsesem dintr-o bătălie. Purtam steagul biruinţei obţinute de marele meu binefăcător, Sfântul Nectarie, al cărui nume îmi revenea necontenit pe buze.
A sosit cu paşi repezi şi praznicul Sfântului (9 nov), zi în care am purces spre racla cu părticica din sfintele sale moaşte, adăpostită de Biserica Spitalului TBC din Sibiu. Până în acea zi nu am ştiut că Sibiul are o asemenea avuţie. A avut grijă Sfântul şi de data aceasta să ne cheme la el ca să-l putem „îmbrăţişa” prin rugăciune. Naşterea era programată la sfârşitul lunii, dar mă bucur să cred că Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv „s-au înţeles” cu Sfântul Nectarie să aibă şi ei o contribuţie la fericitul eveniment.
Am născut chiar de praznicul lor (15 nov), în prima zi a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. La ora 10.00 dimineaţa, când s-au înteţit durerile, m-a sunat sora mea cea mică încredinţându-mă că imediat va începe să citească Acatistul Sfântului Nectarie. La 10.30 punct, când ea a terminat Acatistul, şi-a făcut apariţia „zâna zorilor”, minunata Nectaria, care, printr-un ţipăt unic şi de neuitat, ne dădea de veste că a părăsit întunericul pântecelui matern, dornică de lumina neînseratului soare. Încă nu coborâsem de pe „masa de jertfă” când a trebuit să depun mărturie despre adevăratul nostru Salvamar. „Nectaria sau Nectarina?” – mă întreabă doctorul mirat. „NEC-TA-RIA!” – îi răspund silabisit şi complet epuizată. „Dar ce nume e ăsta? N-am mai auzit…”. Pe moment m-a ispitit gândul să-i dau un răspuns simplu, real şi străin de tainică realitate a comuniunii noastre cu lumea cerească (ex: „în compensarea amărelilor groaznice pe care le-am avut în timpul sarcinii…”), dar conştiinţa nu m-a lăsat: „De la Sfântul Nectarie, care a vindecat-o pe fetiţa mea cea mare de o boală grea şi care m-a ajutat la naştere…” „Cine e? E mort sau viu?” – continuă să mă interogheze uimit doctorul. „Şi una şi alta. E un sfânt al secolului trecut, ale cărui sfinte moaşte se află în insula Eghina din Grecia şi o parte chiar la noi în ţară. A fost profesor, mitropolit, sfânt!…”. „Şi cum comunicaţi: în greacă sau în română? Ştie şi limba română?”. „Ştie toate limbile pământului, domnule doctor!”. „ Ei, lasă-mă! Cum aşa?”. L-am lăsat…, dar în grija Sfântului Nectarie, să-l călăuzească cum ştie el spre adevăr.
Dar să revin la dulcea mea Nectarie, cu câteva remarci: o privesc şi nu mă mai satur. Nu pentru că îi sunt mamă, ci asta o spun toţi cei cu care ne întâlnim. Sper să nu fiu prea îndrăzneaţă dacă afirm că chipul ei are multe în comun cu chipul Sfântului Nectarie: ochii mari, albaştri, extrem de blânzi, sprânceana stângă mai coborâtă decât cea dreaptă, zâmbetul galeş şi suav. „Copiii «surpriză» sunt cei mai reuşiţi” – mi-a şoptit odată un preot sibian, tată a 5 copii excepţionali, iar Nectaria a certificat acest lucru. Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu noi, dar noi adesea… Dar noi adesea şi iremediabil. Dacă aş fi ascultat de primul glas, aş fi pierdut o comoară mai scumpă decât tot pamântul cu toate bogăţiile lui. Dacă aş fi acceptat condamnabila operaţie şi nu mi-aş fi pus nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu, Nectaria acum nu ar mai fi fost. În prezent nu mi-aş mai fi îndulcit văzul, auzul, mintea şi sufletul cu „mierea” îngerească a acestei „albinuţe”, ci m-ar fi aşteptat, fără să ştiu, „cupa” plină de „fiere” a Judecăţii de pe urmă.
Slavă Preabunului Dumnezeu, sfinţilor Săi şi îndeosebi Sfântului Nectarie că nu m-au lasat să cad în ispită!
Am amintit mai sus de o altă minune a Sfântului Nectarie şi nu numai a Sfântului Nectarie, ci şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina: tămăduirea primei noastre fetiţe, Anastasia, diagnosticată de la vârsta de 2 ani cu megadori colon şi constipaţie cronică. Clismele regulate pe care am fost nevoiţi să i le facem tot la 2-3 zile timp de 1 an o înspăimântau şi o aduceau într-o stare critică, cu transpiraţii abundente, tremurături, urlete, lacrimi etc. Supozitoarele cu glicerină nu-şi mai făceau de mult efectul. Pe 27 aprilie 2004 am consultat un medic naturist din Bucureşti, după care am fost şi la racla cu moaştele Sfântului Nectarie de la mânăstirea Radu Vodă. De această dată Dumnezeu ne-a pus credinţa la încercare. Minunea întârzia. Au trecut câteva zile. Eram abătuţi şi nedumeriţi. Am citit de câteva ori, împreună cu fetiţa, Acatistul Sfântului Nectarie şi Paraclisul Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Aflasem de curând că Sfântul Rafail a vindecat o femeie care suferea de constipaţie cronică şi că Sfântul Nectarie „se pricepea” şi la boli intestinale. În marţea luminată, a 3-a zi de Paşti, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, Anastasia a făcut la oliţă fără nici o intervenţie din partea noastră. Nici nu apucasem să-i administrăm tratamentul prescris de doctor. Am să redau cu exactitate dialogul pe care Anastasia l-a avut în februarie 2005 cu sora mea cea mică şi pe care l-am notat imediat:
N – Am auzit că ai facut la oliţă. Vezi că te-au ajutat sfinţii dacă te-ai rugat?, A: – Da! Am visat că a venit la mine şi m-a ajutat să fac şi m-a împins aşa: hmmm!, N: – Cine a venit la tine?, A: – Sfântul Lafail!, N: – Şi cum arăta?, A: – Avea barbă lungă!, N: – Era mic sau înalt?, A: – Înalt!, N: – Şi cum era îmbrăcat?, A: – Ca tati!, N: – Ia să vedem, care din aceasta icoană?, A: – El! (l-a arătat exact pe Sfântul Rafail).
Se pare că sfinţii lucrează şi „în echipă”. Nu pentru că nu ar fi în stare să se „descurce” individual, ci pentru că le place smerenia, conlucrarea prietenească, intercomuniunea, ca unii ce sunt părtaşi ai Sfintei Treimi – „structura supremei iubiri”.
Şi în anul acesta (2006) Sfântul Nectarie ne-a avut sub oblăduirea sa. În luna iunie ne aflam în staţiunea Govora. Doamna doctor R.I. ne-a primit ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Asistenta dânsei era însărcinată; mai avea câteva zile şi trebuia să nască.
Amabilitatea amândurora ne-a încurajat să orientăm discuţia spre tarâmul duhovnicesc al credinţei. Le-am povestit propria experienţă cu Sfântul Nectarie, sfătuind-o în special pe doamna asistentă să-l cheme în ajutor la naştere. Şi pentru ca să se convingă de cele spuse, le-am dăruit câte o carte cu viaţa, minunile şi Acatistul Sfântului. Apoi am urcat cu fetiţele cele mari la ultimul etaj. În ziua aceea mai aveam de făcut încă o procedură. Dar înainte de a o finaliza, din ispita şi răutatea diavolului care n-a suportat propovăduirea noastră, fetiţele au ieşit cu un minut mai repede. Am auzit în curând ţipete şi inima mi-a fost cuprinsă de nelinişte. Presimţeam că s-a întâmplat ceva rău. Când am coborât, Daria se afla în braţele unei femei care împreună cu doamna doctor R.I. ne-au spus, speriate, că fetiţa a alunecat pe scări şi s-a rostogolit de sus până la parter întocmai „ca un dovleac” şi, spre marea lor surprindere, n-a păţit nimic. Eu însămi am pipăit-o, am scuturat-o, am întors-o „pe toate părţile”: nici o lovitură, nici o vânătaie. Când am părăsit incinta spitalului, a început să zburde ca de obicei. Am ajuns în parc ca să ne întâlnim cu mama, care o avea în grijă pe Nectaria. Şi mama era oarecum tulburată. Ce se întâmplase? În acelaşi timp în care Daria căzuse, în căruciorul în care dormea Nectaria era gata-gata să intre o maşină care virase foarte aproape de banca pe care stătea mama. Câţiva centimetri în plus şi accidentul era inevitabil. Ne-a păzit însă Sfântul Nectarie, drept mulţumire….
Şi încă ceva foarte important: 7 luni de zile Nectaria nu dormea noaptea, iar ziua dormea doar 15-20 de minute. I-am administrat şi Romergan, dar degeaba. Căpătasem o oboseală cronică, vecină cu nebunia. Nu ştiam ce are. Mă scula din oră-n ora, certându-mă parcă… Cauza? Am făgăduit CEVA şi nu m-am ţinut de cuvânt, amânând în permanenţă din diverse motive. În momentul în care am început să scriu, Nectaria a început să doarmă. Concluzia? FĂGĂDUINŢELE FĂCUTE SFINŢILOR TREBUIESC ÎNDEPLINITE IMEDIAT, altfel apar atenţionările.
Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Amin.
Jertfiţi-vă pe altarul familiei, născând şi crescând copii, pentru că părinţii ce îşi omoară pruncii îşi nimicesc singuri continuitatea vieţii şi pomenirea lor pe acest pământ.
Prin naşterea şi creşterea copiilor părinţii aduc lui Dumnezeu o jertfă bineplăcută, se fac purtători de cruce, iar crucea este calea ce duce la mântuire.
Să căutăm a ne arăta vrednici acestei meniri dumnezeieşti pentru a nu auzi în ziua judecăţii: „Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23).
Pruncul stă în pântecele maicii sale în poziţie de rugăciune. Să nu întrerupem rugăciunea cea mai sfântă, şi cea mai bineprimită de Dumnezeu!
„Femeia se va mântui prin naştere de fii”. ( I Timotei 2, 15).
Din cele mai vechi timpuri, poporul român a moştenit şi a cultivat un respect deosebit faţă de familie, numită şi «Biserica de acasă», având convingerea că este instituită şi binecuvântată de Dumnezeu. Acest respect faţă de familie s-a concretizat în grija faţă de o viaţă curată şi echilibrată în orice împrejurări, ajutorarea reciprocă a soţilor şi a semenilor, naşterea de prunci.
Toate aceste valori au rămas peste veacuri trăsătura fundamentală a societăţii româneşti. Chiar în momentele de grea cumpănă, strămoşii noştri au ştiut să deosebească clar păcatul de virtute, firescul de nefiresc, normalul de anormal şi, cu înţelepciune, au lucrat pentru înlăturarea răului şi promovarea binelui.
Spre deosebire de felul în care este privită familia în societatea românească şi de modul creştinesc în care poporul nostru îşi trăieşte viaţa, în unele state din Europa şi America, în numele drepturilor şi libertăţilor omului, sunt lezate principii ale moralei creştine, legiferându-se ceea ce este împotriva firii, minimalizându-se astfel rolul şi rostul familiei în societate.
Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.
Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.
Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”
Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.
Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.
Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.
La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.
Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.
Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. ”Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi. Cine împlineşte porunca ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: ”De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal. Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: ”Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…
Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască. O grijă, o providenţă specială o învăluie pe femeie şi o susţine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teamă, de grijă: ”Nu te teme, Marie, iată vei naşte fiu…” Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Iisus în chip supranatural, se înfăptuieşte în chip firesc cu fiecare mamă. Mai facem o comparaţie: după cum lângă Agar din Canaan, refugiată cu un copil în pustie, a fost îngerul lui Dumnezeu care o ocrotea, aşa puterile cereşti veghează lângă mame şi le întăresc pentru măreaţa lor misiune.
Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeşte noi puteri prin naştere. Acest trup începe să înflorească pare că într-o înnoită tinereţe. Sănătatea viguroasă a mamelor cu multe sarcini şi naşteri este un adevăr verificat de multă vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 şi chiar mai multe naşteri care, la vârstă înaintată îşi păstrau vioiciunea şi frumuseţea în toată strălucirea lor. Şi, iarăşi, am cunoscut neveste tinere după numărul anilor, dar îmbătrânite şi secătuite de vlagă înainte de vreme din cauză că au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viaţă din trupurile lor.
În zilele noastre ştiinţa medicală a constatat că fătul care se dezvoltă vreme de luni de zile în sânul femeii nu este atât o ”sarcină”, ci un binefăcător, un oaspete care întăreşte şi desăvârşeşte frumuseţea trupească şi sufletească a mamei. Copilul se prezintă ca o oază în pustie, vine ca un izvor într-un parc veştejit de lipsa apei. Mai mult: tot ştiinţa a arătat că prezenţa fătului în trupul matern este ca o doctorie minunată pentru vindecarea multor boli şi neputinţe ale genului feminin.
În sfârşit, copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde. Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: ”Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.
Deci, cunoaştem că, prin nevinovăţia lor, copiii sunt ca nişte îngeri care salvează pe oameni de înfricoşata moarte. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui prunc este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus. Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: ”Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.
Preot Ştefan Slevoacă
Ce trebuie sa facă o femeie când este însărcinată?
Un copil va fi sau nu credincios în funcţie de credinţa părinţilor săi. Responsabilitatea revine direct mamei, dar indirect şi tatălui copilului. Viaţa duhovnicească a unui om începe din momentul zămislirii şi se derulează pe tot timpul şederii sale în pântecele mamei. Acest mare adevăr îl simţeam, dar nu puteam să îl explic. Mi-a fost dat să-l aflu la aceeaşi intensitate şi la acelaşi ison duhovnicesc la cei doi mari părinţi sfinţi înaintea lui Dumnezeu – Cuviosul Paisie Aghioritul din Muntele Athos şi la Părintele Arsenie Boca de la Mânăstirea Prislop. De asemenea Părintele Teofil de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, îl cita tot pe Părintele Arsenie Boca care spunea la nişte fraţi că „voi sunteţi sinteza harababurii din casa părinţilor voştri”. Într-adevăr, un copil este o sinteză a celor doi părinţi în adevăratul sens al cuvântului. Copilul copiază genetic pe părinţii săi, pe tata sau pe mama, dar se duce şi înapoi până la al patrulea neam. Uneori observăm că seamănă foarte bine cu bunicul după mamă sau cu cel după tată. Copilul moşteneşte deopotrivă şi patimile care îi luptă pe părinţii săi. Este o mare taină genetica umană şi din păcate, de cei mai mulţi oameni nebăgată în seamă.
Or Sfânta Biserică ne pune la îndemână un arsenal de antidoturi cu potenţial de curăţire şi chiar vindecare într-o anumită măsură a arborelui genealogic. Spovedania, credinţa puternică, faptele bune, postul, rugăciunea şi milostenia sunt unele din medicamentele recomandate de biserică în „terapia” arborelui genealogic. Cât de mare însemnătate are starea mamei asupra copilului pe care îl are în pântece! Tot ceea ce are mama în mintea ei, în inima ei, în comportamentul ei atunci când este însărcinată se transmite copilului pe care îl poartă. Orice bucurie, orice stres pe care îl are femeia se transmite copilului. Copilul face parte din fiinţa ei în acel moment şi este o copie a tot ceea ce este ea în acea perioadă de nouă luni de zile. Dacă mama este echilibrată şi înfrânată în pornirile sale, copilul moşteneşte şi se va naşte cu acel echilibru, dar dacă nu este echilibrată ci dimpotrivă foarte dezordonată şi indiferentă, de asemenea, copilul se va naşte cu acea stare de dezechilibru, de dezordine şi îi va fi foarte greu să se redreseze pe parcursul vieţii. Observăm că unii oameni se nasc foarte întunecaţi şi nu numai că nu cunosc lumina credinţei, dar nici nu vor să o cunoască opunându-se cu îndârjire. Mulţi dintre ei sunt irecuperabili în viaţă şi aşa se sfârşesc. Este foarte important ca femeia, când este gravidă, să se roage, să încerce pe cât îi este cu putinţă să fie bună, să fie iertătoare, să nu urască, să nu invidieze, cu alte cuvinte să trăiască în acea lumină a harului Duhului Sfânt şi acele stări se vor transmite copilului. El se va naşte cu aceste înclinaţii: să se roage, să fie bun, să fie iertător, să nu invidieze şi poate toată viaţa va fi aşa, dacă şi el va concretiza şi va fructifica acele înclinaţii pozitive genetice.
Deci un copil începe să se educe de către mamă încă din pântece!
Bărbatul are şi el marea obligaţie ca atunci când soţia este însărcinată să o ajute cât mai mult şi să-i creeze un cadru ambient în care să domnească pacea liniştea şi dragostea. Bărbatul trebuie să se ferească a o supăra pe soţia sa. Să nu o certe, să nu o tulbure cu starea lui negativă pentru că femeia dacă primeşte acea stare de tulburare o s-o transmită automat şi copilului care va deveni neliniştit.
(Arhim.Iochim Pârvulescu -” Sfătuiri duhovniceşti”)
< Copilul cand se naste, se naste cu satana in inima, cum arata Sfantul Marcu Ascetul in legea duhovniceasca si atatia sfinti, pentru doua pacate mari. Care? Intai este pacatul protoparintilor, al lui Adam si al Evei, caderea din ascultarea lui Dumnezeu. Si al doilea este pacatul zamislirii parintilor. N-auziti voi de mii de ori in biserica, “ca intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea” ?
Vezi? Pentru aceste doua pacate mari copilul este lipsit cu totul de Imparatia Cerurilor pana la botez. Este carne si sange. Ce zice dumnezeiescul Evanghelist IOAN? Zice asa: “Ce se naste din trup, trup este. Ce se naste din Duh, duh este.”
Biserica este mama noastra spirituala, care ne-a nascut pe noi la BOTEZ din apa si din duh, si acest botez a cerut Mantuitorul de la toata lumea. >
Din cartea “Ne vorbeste Parintele Cleopa” vol. 10.