Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.
Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.
Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”
Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.
Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.
Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.
La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.
Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.
Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. ”Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi. Cine împlineşte porunca ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: ”De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal. Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: ”Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…
Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască. O grijă, o providenţă specială o învăluie pe femeie şi o susţine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teamă, de grijă: ”Nu te teme, Marie, iată vei naşte fiu…” Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Iisus în chip supranatural, se înfăptuieşte în chip firesc cu fiecare mamă. Mai facem o comparaţie: după cum lângă Agar din Canaan, refugiată cu un copil în pustie, a fost îngerul lui Dumnezeu care o ocrotea, aşa puterile cereşti veghează lângă mame şi le întăresc pentru măreaţa lor misiune.
Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeşte noi puteri prin naştere. Acest trup începe să înflorească pare că într-o înnoită tinereţe. Sănătatea viguroasă a mamelor cu multe sarcini şi naşteri este un adevăr verificat de multă vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 şi chiar mai multe naşteri care, la vârstă înaintată îşi păstrau vioiciunea şi frumuseţea în toată strălucirea lor. Şi, iarăşi, am cunoscut neveste tinere după numărul anilor, dar îmbătrânite şi secătuite de vlagă înainte de vreme din cauză că au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viaţă din trupurile lor.
În zilele noastre ştiinţa medicală a constatat că fătul care se dezvoltă vreme de luni de zile în sânul femeii nu este atât o ”sarcină”, ci un binefăcător, un oaspete care întăreşte şi desăvârşeşte frumuseţea trupească şi sufletească a mamei. Copilul se prezintă ca o oază în pustie, vine ca un izvor într-un parc veştejit de lipsa apei. Mai mult: tot ştiinţa a arătat că prezenţa fătului în trupul matern este ca o doctorie minunată pentru vindecarea multor boli şi neputinţe ale genului feminin.
În sfârşit, copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde. Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: ”Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.
Deci, cunoaştem că, prin nevinovăţia lor, copiii sunt ca nişte îngeri care salvează pe oameni de înfricoşata moarte. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui prunc este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus. Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: ”Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.
Preot Ştefan Slevoacă