“Iarta-i confratelui tau o suta de dinari ca si tie sa ti se ierte datoria a zece mii de talanti. Si precum doresti sa fie Dumnezeu fata de tine, la fel sa fii si tu fata de fratele tau.
Orice lucrare incepi sa faci, cheama mai intai pe Dumnezeu si dupa terminare sa nu neglijezi a multumi.” (Sfantul Vasile cel Mare – “Invatatura catre fiul duhovnicesc”)
Mai spunea Părintela Arsenie: ”Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama: -De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: -Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană”.
Altădată ne-a spus: ”Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: ”Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătescă fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. După ce-am terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam (să se călugărească -n.n), mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi:
-O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!” De aceea a fost Părintele Arsenie omul lui Dumnezeu, pentru că a fost cerut prin rugăciune, crescut cu rugăciune.
Şi spunea Părintele: ”De ce nu faceţi şi voi la fel?! Dar care din voi se roagă când sunteţi însărcinate: Doamne, dă-mi un copil bun, cuminte, care să-ţi slujească Ţie; pentru tine Doamne? Care din voi aţi citit în timpul sarcinii Acatistul Maicii Domnului şi alte cărţi bisericeşti? Voi ziceţi că nu aveţi timp să vă rugaţi. Cereţi la Maica Domnului şi la Domnul Iisus Hristos şi vă vor da. Dacă nu faceţi rele, vă iese şi copilul aşa cum îl doriţi”.
Apoi, unei femei căreia îi murise copilul atins de un tren i-a spus: ”Ştii de ce l-a atins trenul? Pentru că l-ai iubit mai mult decât pe Maica Domnului. Întâi trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu şi apoi pe copil”. Altei femei i-a spus: ”Tu vii şi te plângi că copilul tău e beţiv, dar atunci când aţi zămislit copilul, soţul tău era beat”, iar alteia care se plângea că are un băiat hoţ i-a spus că şi ea a furat când era însărcinată cu el. (Miloşan Violeta, Recea)
Familia!…Ce aşezământ dumnezeiesc!…Ce cuvânt scump nouă, tuturor!… Zicem “familie” şi înaintea ochilor noştri apar chipurile de neuitat ale părinţilor care ne-au născut şi ne-au crescut… Zicem “familie” şi ne gândim la fraţii şi surorile în mijlocul cărora ne simţim atât de bine.
Se ştie că temelia vieţii de familie o alcătuieşte actul căsătoriei. Prin acest act, două persoane libere, bărbat şi femeie, se angajeză să vieţuiască în comun, să se ajute întreolaltă, să nască prunci şi să se bucure de toate drepturile pe care le stabilesc legile firii şi ale societăţii. Vorbind despre bărbat şi femeie, vedem că în fiinţa lor sălăşluieşte o năzuinţă de unire, de contopire. Este iubirea care îi mână pe cei tineri să se caute unul pe altul, să se dorească, să se completeze.
Legea care trebuie să stăpânească viaţa tinerilor înainte de căsătorie este fecioria, adică abţinerea de la orice întinăciune, păstrarea parfumului tinereţii.
În numele sfinţeniei creştine câştigate prin botez, în numele demnităţii umane şi în numele copiilor care se vor naşte din trupurile lor, tinerii, băieţi şi fete, sunt datori să-şi ţină trupurile lor în curăţie deplină. Drumul spre cununie trebuie să stea sub semnul vălului alb pe care îl îmbracă mireasa în ziua nunţii. Asta înseamnă castitate, curăţie.
De aceea, tinerilor le adresăm cuvintele marelui apostol al neamurilor: ‘‘Nu ştiţi oare că trupul vostru este biserică a Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Preamăriţi aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu!”
Nu tăgăduim! Înfruntarea asalturilor năvalnice ale duhurilor rele, rezistenţa în faţa ispitelor inimii, ale pildelor prietenilor, este grea. Dar mai ştim că Dumnezeu nu a pus poveri pe umerii noştri peste puterile omului. Şi mai ştim că toate sunt cu putinţă celui ce crede şi se roagă.
Doamne, Dumnezeul nostru, trimite pe Fiul Tău în ieslea Betleemului vieţii noastre, ajută bunelor noastre năzuinţe de dreptate pentru toţi fiii acestui neam, fă să piară nelegiuirea mamei care-şi ucide copilul în propriul ei pântece, scapă nevinovatele fiinţe sortite morţii, fără ca ele să se poată apăra şi binecuvântează lucrarea pe care voia Ta cea sfântă a sădit-o în inimile noastre. AMIN.
Jertfiţi-vă pe altarul familiei, născând şi crescând copii, pentru că părinţii ce îşi omoară pruncii îşi nimicesc singuri continuitatea vieţii şi pomenirea lor pe acest pământ.
Prin naşterea şi creşterea copiilor părinţii aduc lui Dumnezeu o jertfă bineplăcută, se fac purtători de cruce, iar crucea este calea ce duce la mântuire.
Să căutăm a ne arăta vrednici acestei meniri dumnezeieşti pentru a nu auzi în ziua judecăţii: „Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23).
Pruncul stă în pântecele maicii sale în poziţie de rugăciune. Să nu întrerupem rugăciunea cea mai sfântă, şi cea mai bineprimită de Dumnezeu!
„Femeia se va mântui prin naştere de fii”. ( I Timotei 2, 15).
Eu şi soţul meu am fost chemaţi la Moscova prin telegramă de sora mea Prascovia, care lucra ca şi chirurg la secţia nr.4 a spitalului Kremlinului. Când am apărut, ea s-a bucurat nespus:
- Ce bine că aţi venit la timp. Vă voi da nişte indicaţii şi dispoziţii. Mâine seară la ora 8 voi muri.
Ne-am uitat la ea cu mare teamă şi părere de rău, gândindu-ne că nu mai este în toate minţile, deşi în exterior Prascovia arăta ca de obicei. Spre mirarea noastră, ne-a destăinuit următorul lucru:
- Să nu vă miraţi de ceea ce vă voi povesti, ci să trageţi singuri concluziile pentru voi înşivă. Ştiţi că nu fac parte din rândul fanaticilor visători, dar faţă de întâmplarea care a avut loc, chiar şi mie îmi îngheţă sângele în vine.
Fac o paranteză. Sora mea – medic emerit al URSS, veteran de război – a fost chirurg pe front şi a văzut moartea în fiecare zi. După război a continuat să lucreze ca şi chirurg în spital. Era atee convinsă şi pe toţi credincioşii îi socotea oameni reduşi, zicând că ”pentru ei plânge în prostie”. Şi dintr-o dată, o asemenea declaraţie neaşteptată din partea ei… Cu cinci ani în urmă i s-a făcut operaţie datorită unei tumori maligne la sân şi ea, medic fiind, a înţeles că viaţa i se stinge cu fiecare zi, deoarece boala progresa. Şi la un moment dat a avut un vis. Se afla într-un loc necunoscut. Brusc a văzut în faţa ei o Femeie înaltă şi dreaptă, îmbrăcată în veşminte lungi, care stătea cu spatele la ea. Chipul nu i se putea vedea, iar în jurul capului avea o aureolă strălucitoare, de parcă soarele lumina natura din jur. Şi atunci Prascovia a auzit un glas:
- Vrei să mai trăieşti? Roag-o pe Ea!
S-a uitat în jur – nu era nimeni.
- Cine ar putea fi? – a gândit.
Căci tocmai să trăiască îşi dorea. Şi a început să se roage:
- Femeie! Lasă-mă să mai trăiesc!
Dar femeia parcă nu auzea. Atunci a răsunat din nou glasul cel tânăr:
- Roag-o!
Prascovia a repetat:
- Femeie, lasă-mă să mai trăiesc, fiul meu încă nu s-a realizat în viaţă!
Dar aceea tăcea. Şi numai glasul repeta mereu:
-Roagă-te! Roag-o pe Ea!
Iar Prascovia i-a răspuns glasului pe un ton răstit:
- De ce să mă rog, Ea nici măcar nu îmi dă atenţie!
-Dar tu roag-o. Ea este atotmilostivă!
Şi Prascovia a început iarăşi să se roage. Şi deodată a auzit un glas blând, încet:
- Dar tu nu crezi în mine!
- Voi crede – s-a jelit Prascovia. De acum încolo voi crede!
- Atunci e bine – a răspuns Femeia. Îţi voi mai da întocmai cinci ani de viaţă, vei aranja treburile fiului şi îţi vei duce traiul pe pământ în fapte bune şi în pocăinţă. Îmi este milă de voi toţi. Umblaţi pe pământul meu, respiraţi harul, dar în cămara lui Dumnezeu nu păşiţi. La biserici nu mergeţi şi nu vă rugaţi… Nu slava omenească are preţ ci slujirea înaintea Domnului. În pace trebuie să trăiţi pe pământ, dar neamurile toate luptă. Domnul pacea v-a adus-o, dar voi nu înţelegeţi…
Prascovia s-a trezit şi a plecat în fugă la biserică. Şi-a cumpărat carte de rugăciuni şi a aflat ce înseamnă spovedania, împărtăşania, maslul şi cum este corect să se închine. Nu a mai lipsit de la nici o slujbă dumnezeiască. Ore întregi nu se ridica din genunchi, stând la icoana Maicii Domnului. În această perioadă fiul ei s-a orânduit iar ea şi-a pus în ordine toate treburile pământeşti. Boala, după cât se părea, bătea în retragere. Prascovia s-a căit adânc înaintea Domnului pentru păcatele ei ( mândria şi iubirea de sine) pe care le-a săvârşit prin lipsa de înţelegere, prin nedorinţa de căuta adevărul. Celor credincioşi le-a cerut iertare şi a înţeles că, în general, credinţa este darul lui Dumnezeu.
Cea atotmilostivă – Maica Domnului - i-a descoperit adevărul şi i-a dat timp pentru pocăinţă şi curăţire.
”Fiecare are dreptul să aleagă binele sau răul. Şi, potrivit cu alegerea făcută, suntem apoi judecaţi” – şi-a încheiat ea povestirea.
Prascovia ne-a poruncit să-i pomenim pe toţi cei vii în biserici şi mânăstiri, să dăm pomelnice ”pentru sănătate”, iar pentru cei răposaţi să dăm pomelnice ”pentru odihna sufletului”.
- Să nu îmi puneţi monument funerar – a spus ea – ci o cruce simplă şi să semănaţi flori. Să îngropaţi fără fast trupul meu şi să nu-mi faceţi pomeni gălăgioase. Acestea nu mă vor ajuta. Mai bine duceţi merindele la biserică, acolo se şi face pomenirea. Eu am lăsat din timp moştenire la mânăstiri ceea ce am putut din averea mea. Sufletul va avea nevoie pe lumea cealaltă de ”ajutorul lor grabnic”. Vă rog să nu mai beţi băuturi alcoolice tari. Mai bine beţi puţin vin de casă. Să vă închinaţi peste tot şi să închinaţi totul: şi mâncarea, şi locuinţa, şi patul. Să nu uitaţi nici o clipă de Dumnezeu. Eu uitasem, păcătoasa.
Noi o ascultam şi nu înţelegeam ce se întâmplă cu ea. Oare îşi pierduse, într-adevăr, minţile?… Era cu totul alta faţă de cum era înainte. Claritatea vorbirii, a privirilor, blândeţea, sinceritatea şi chiar însufleţirea se observau în cuvintele ei.
După cât se părea, din Prascovia ieşea lumina caldă a binelui, a iubirii şi a iertării.
Până să ne gândim la ceea ce avea să ne aducă următoarea ”zi a despărţirii”, ne-am ocupat cu treburile noastre zilnice, iar clipa fatală se apropia. Sora mea era la fel, pe deplin conştientă. Mânca, se ruga, citea Psaltirea. Începuserăm deja să ne gândim la drumul de întoarcere – ea, chipurile, mai avea cinci ani de trăit… Când, deodată, exact la ora indicată ea a început să se agite, s-a ridicat puţin din pat, a tras cu zgomot aer în piept, a expirat şi… i-am văzut deja trupul neînsufleţit, care se răcea şi nu mai simţea nimic. Un ţipăt de groază a izbucnit din pieptul meu. Cele văzute în vis deveniseră realitate…
Am făcut totul aşa cum ne-a poruncit. Ne-a fost ruşine pentru faptul că ne-am îndoit. Noi, ”cei absurzi”, am avut ceva de învăţat. Căci moartea nu ocoleşte pe nimeni – acest lucru este inevitabil pentru fiecare. Dar, atâta timp cât trăim, suntem îndârjiţi în necredinţa noastră nestăpânită, în mândrie şi suntem convinşi că oamenii pot face totul. Nimic nu putem face, toate sunt în puterea lui Dumnezeu – şi a milui, şi a pedepsi.
Trebuie doar să ne folosim corect de viaţa pământească vremelnică pentru a dobândi viaţa veşnică. Atunci când Domnul ne cheamă, nu mai putem face nimic. Aici, pe pământ, avem posibilităţi nelimitate pentru curăţirea sufletului şi a trupului.
( ”Minunile vremurilor din urmă” – Editura Egumeniţa 2005)
Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca
Despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor
Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.
Iată cum avem noi păcatele:
1. – Unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic (prin taina spovedaniei), şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canon de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania(canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşire de bună voie.
Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. De ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-ţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.
Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi Lumină Dumnezeiască. Dragostea arde relele. Fericit cine o are!
2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştiinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie(canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.
Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bunăvoie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi mâna ta.
Destul îţi este că te cerceteză mereu şi atât de mult te roagă!
Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acele-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!
Aceştia sunt cei care osândesc păcatele altora şi nu şi le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!
Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce duhul adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: ”N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi.” (II Tesaloniceni 2, 10-12) Aşa se nasc toţi sectanţii pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.
Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu pentru o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.
Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.
♦♦♦
În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: ”În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Astfel, oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:
- Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ.
Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţa curată şi la învăţătura drepmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.”
(Părintele Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.2)