Asociaţia ProVita filiala Gorj

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca

Despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.
Iată cum avem noi păcatele:
1. – Unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic (prin taina spovedaniei), şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canon de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania(canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşire de bună voie.
Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. De ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-ţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.
Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi Lumină Dumnezeiască. Dragostea arde relele. Fericit cine o are!
2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştiinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie(canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.
Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bunăvoie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi mâna ta.
Destul îţi este că te cerceteză mereu şi atât de mult te roagă!
Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acele-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!
Aceştia sunt cei care osândesc păcatele altora şi nu şi le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!
Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce duhul adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: ”N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi.” (II Tesaloniceni 2, 10-12) Aşa se nasc toţi sectanţii pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.
Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu pentru o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.
Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

♦♦♦

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: ”În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Astfel, oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:
- Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ.
Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţa curată şi la învăţătura drepmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.”

(Părintele Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.2)

Familia!…Ce aşezământ dumnezeiesc!…Ce cuvânt scump nouă, tuturor!… Zicem “familie” şi înaintea ochilor noştri apar chipurile de neuitat ale părinţilor care ne-au născut şi ne-au crescut… Zicem “familie” şi ne gândim la fraţii şi surorile în mijlocul cărora ne simţim atât de bine.
Se ştie că temelia vieţii de familie o alcătuieşte actul căsătoriei. Prin acest act, două persoane libere, bărbat şi femeie, se angajeză să vieţuiască în comun, să se ajute întreolaltă, să nască prunci şi să se bucure de toate drepturile pe care le stabilesc legile firii şi ale societăţii. Vorbind despre bărbat şi femeie, vedem că în fiinţa lor sălăşluieşte o năzuinţă de unire, de contopire. Este iubirea care îi mână pe cei tineri să se caute unul pe altul, să se dorească, să se completeze. El şi ea, din toate timpurile şi din toate locurile, se simt atraşi printr-o tainică dorinţă, care este în acelaşi timp o imensă putere, căreia nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi.
Dar cum la o construcţie se trasează mai întâi, se sapă şi se aşează fundaţiile, aşa la o căsătorie trebuie să se asigure condiţiile materiale şi morale pentru ca acea unire dintre soţi să fie tare şi să-şi atingă scopurile sale. Asta înţelegem noi prin “pregătirea pentru căsătorie”.
Iată care sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le aibă în seamă cei care vor să întemeieze o familie:

● Viitorilor soţi li se va cere mai întâi etatea potrivită pentru a se angaja în viaţa conjugală.
Astfel că, pentru căsătorie se cere o vârstă anumită, când puterile trupeşti şi sufleteşti să fie capabile a împlini îndatoririle vieţii în comun.
Tot în legătură cu pregătirea se cuvine să amintim datoria de a chibzui bine şi a cerceta îndelung caracterul persoanei de care vrei să-ţi legi viaţa. Căci de multe ori o hotărâre pripită aduce o căinţă lungă. Căsătoria este un angajament pentru viaţa întreagă, un lucru mare, o taină dumnezeiască şi ea nu poate fi lepădată precum arunci o floare după ce s-a veştejit.

● Motivul cel dintâi – am zice unicul motiv – care trebuie să-i călăuzească pe cei ce doresc să păşească pe drumul cel frumos dar plin de răspundere al căsniciei, este iubirea.
Când zic ”iubire” nu ne gândim la atracţia simţurilor care se hrăneşte din frumuseţea trăsăturilor feţei, din strălucirea ochilor, din culoarea părului… ci avem în vedere acea afecţiune sfântă şi curată, gata de jertfă pentru binele aproapelui. Se cere o iubire care nu se caută pe sine, ci urmăreşte mulţumirea şi folosul celuilalt.
Fireşte, dragostea trupească este importantă la temelia unei căsnicii. Este un instinct puternic, o lege a naturii, care atrage la căsătorie, aşa cum legea atracţiei universale e lucrătoare în mişcarea corpurilor cereşti. Dar, dragostea trupească, singură, e prea slabă pentru a putea rezista la grelele încercări şi necazuri ce pot apărea în viaţa celor doi. Atracţia simţurilor trebuie supusă iubirii sufleteşti, izvorâtă din duhul lepădării de sine şi al jertfei. Această iubire sufletească trebuie să aibă întâietatea. În căsătorie întelegerea sufletească ţine locul pe care-l au rubinele în mecanismul unui ceas. Numai despre afecţiunea sufletească se poate spune ceea ce zicea apostolul despre iubire în genere: ”Ea nu cade niciodată”. Pe când dragostea întemeiată numai pe frumuseţea trupului se usucă întocmai ca roua, se trece ca un vis…
Fac o neiertată greşeală părinţii care vânează avere pentru copiii lor, tinerii care caută ”situaţii” înalte prin căsătorie. Averea cea mai scumpă este un tovarăş de viaţă cinstit, de caracter. Mai bine să dobâdeşti o comoară în fiinţa cu care te legi, decât să o aduci în casă cu dânsa. După cum zice şi înţeleptul legii vechi: ”Cel ce şi-a găsit o femeie bună, şi-a dobândit cea mai mare avuţie, un ajutor de care are trebuinţă, un stâlp care să-l sprijine” (Isus Sirah ).

● Nu putem încheia învăţătura despre pregătirea pentru căsătorie fără să nu amintim de datoria curăţiei.
Legea care trebuie să stăpânească viaţa tinerilor înainte de căsătorie este fecioria, adică abţinerea de la orice întinăciune, păstrarea parfumului tinereţii.
În numele sfinţeniei creştine câştigate prin botez, în numele demnităţii umane şi în numele copiilor care se vor naşte din trupurile lor, tinerii, băieţi şi fete, sunt datori să-şi ţină trupurile lor în curăţie deplină. Drumul spre cununie trebuie să stea sub semnul vălului alb pe care îl îmbracă mireasa în ziua nunţii. Asta înseamnă castitate, curăţie.
De aceea, tinerilor le adresăm cuvintele marelui apostol al neamurilor: ”Nu ştiţi oare că trupul vostru este biserică a Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Preamăriţi aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu!”
Noi nu suntem ai noştri, adică nu putem dispune după bunul plac de viaţa noastră; nu avem voie să o robim poftelor celor necurate. Fiindcă Iisus Hristos ne-a răscumpărat cu prea-scump sângele Său şi aparţinem Lui, ca Dumnezeului dreptăţii şi stăpânului sfinţeniei. De aici pentru viitorii soţi marea răspundere de a nu face din trupurile lor unelte ale necurăţiei. Ei trebuie să rămână până la altar curaţi, neprihăniţi, adevărate temple ale Duhului Sfânt.
Nu tăgăduim! Înfruntarea asalturilor năvalnice ale duhurilor rele, rezistenţa în faţa ispitelor inimii, ale pildelor prietenilor, este grea. Dar mai ştim că Dumnezeu nu a pus poveri pe umerii noştri peste puterile omului. Şi mai ştim că toate sunt cu putinţă celui ce crede şi se roagă.
Temelia căsătoriilor fericite, precum şi ruina celor nefericite se află în sufletele băieţilor şi a fetelor, şi anume în anii tinereţii lor.

Preot Ştefan Slevoacă

” 1. La spovedanie nu trebuie sa repeti acele pacate de care te-ai cait mai inainte, de care ai fost dezlegat si pe care nu le-ai mai savarsit.

Altminteri, asta ar insemna o neincredere in puterea tainei ce se savarseste in spovedanie.

2. Nu trebuie sa-ti amintesti de alte persoane cu care ai venit in atingere in clipa cand ai faptuit pacatele, ci sa te osandesti numai pe tine; Sfintii Parinti opresc pe credinciosi sa-si spuna pacatele in toate amanuntele, ci numai sa si le recunoasca in general, pentru ca nu cumva, luandu-le pe fiecare in parte, sa dea prilej de sminteala atat sufletului sau cat si duhovnicului.

3. Tu ai venit sa te pocaiesti si, totusi, nu te caiesti de pacatele tale, fiindca nu stii cum trebuie sa te pocaiesti, adica iti savarsesti pocainta in chip rece si indiferent.

4. Tu ai insirat toate maruntisurile, iar ceea ce este mai insemnat ai scapat din vedere. Nu ti-ai marturisit cele mai grele pacate. N-ai recunoscut si n-ai notat ca tu nu iubesti pe Dumnezeu, urasti pe aproapele, nu crezi in cele spuse de Cuvantul Domnului si esti plin de mandrie si de slava desarta. In aceste patru pacate intra toata prapastia de rautati si toata stricaciunea noastra sufleteasca. De fapt, ele sunt radacinile cele mai insemnate, din care rasar toate vlastarele caderilor noastre in diferite pacate”.

Din volumul “Pelerinul Rus”, Editura Egumenita.

O carte extraordinara, pe care de asemenea v-o recomand!