Skip to content

Asociaţia Provita filiala Gorj

membră a Federaţiei Provita. "Cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt."

Archive

Tag: maria

O bună parte din învăţăturile Părintelui vizau familia; era cu desăvârşire împotriva avorturilor. Odată era o doamnă la Părintele şi se plângea că are un singur băiat care nu se căsătoreşte. Părintele i-a spus: ”Nici nu o să se căsătorească, aici ţi se opreşte neamul.” Tot din cauza avorturilor…
S-a dus la Părintele o femeie însărcinată care nu voia să aibă copii. Părintele i-a zis: ”Dacă tu nu faci copilul ăsta, fata asta, omori mama a doi preoţi.” Peste vreo 20 de ani fata a născut la rândul ei doi gemeni. Nu am aflat dacă au ajuns preoţi dar sigur aşa este. (Taflan Maria, com. Mândra)

Eram trei copii la părinţi, două fete şi un fecior, şi am fost crescuţi cu multă iubire, deşi părinţii mei erau oameni modeşti. Cel mai mult acum, după ani de zile, mi-aş dori s-o mai văd odată pe mama. Micuţă de statură şi hărnicuţă ca o furnică, ducea, sărăcuţa, greul familiei. Era peste tot, şi acasă, lângă copii, şi pe câmp, la muncă, dar şi la baltă, cu coşul, la prins de tipari. Era o femeie straşnică măicuţa mea, avea un har fermecat al poveştilor, fie adevărate, fie inventate de ea pentru noi. Nu mă pricep la cuvinte mari. Tata nu mi-a dat voie la şcoală, şi, Doamne, ce-mi doream să merg şi eu cu traista cu cărţi pe umăr, alături de copiii satului… „Nu ai voie, trebuie să mergi cu oile la păscut”, zicea cu o voce aspră.

Noroc cu mama, care mă mângâia şi îmi ştergea lacrimile de pe obraz. Mi s-a făcut aşa dor de ea, micuţă şi desculţă, parcă o văd venind pe uliţa mare, în satul unde plecasem după căsătorie. Cu cărţi de poveşti pentru fetele mele, zahăr cubic prin buzunare şi o trăistuţă. Era toată numai zâmbet şi bunătate, îl iubea pe Dumnezeu, fără odihnă! Ţinea toate posturile de peste an, o vedeai toată ziua cu boţul de mămăligă cu ceapă în mână, îngenunchind noaptea pe la icoane, rugându-se pentru noi. Sunt sigură că acolo sus, unde este, măicuţa mea are un loc aparte, o ogradă cu îngeri. Dragostea ei m-a urmărit peste tot, şi în copilărie, şi în viaţă, chiar şi după ce m-am căsătorit.

M-am îndrăgostit într-o singură zi, şi tot într-o singură zi am fost cerută de la părinţi de soţie. Era înalt, frumos, cu ochii albaştri, cu pălărie pe cap şi o punguţă cu bomboane în buzunar. Ne-am luat, ne-am iubit, am făcut o micuţă nuntă (era iarnă, prin 1955) şi m-am trezit femeie fericită, cu dragoste de familie, de animale şi de tot ce era în jurul meu. Întâi am locuit cu părinţii lui (eram şapte guri la masă), apoi ne-am făcut o căsuţă, am avut şi avem trei flori: Lenuţa, Florica şi Viorica. Doamne, cât am muncit pentru ele… Acum, fetele au crescut, au casele lor, au plecat la oraş, au copii, sunt bine, fericite, şi noi suntem şi mai fericiţi, să-i ştim pe toţi bine şi cu frică de Dumnezeu.

Dragostea nu m-a părăsit niciodată, este şi azi aici, lângă mine, stau cu ea la masă, mă culc şi mă trezesc cu ea. Sunt un om fericit.
Chiar şi acum, când bătrâneţea ne-a cuprins pe amândoi şi haina este aşa de grea, tot îi fac faţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deşi mă sprijin în două bastoane şi merg tot mai puţin şi mai greu. Omul meu este neclintit lângă mine, chiar dacă abia aude atunci când îl strig. Dragostea m-a însoţit peste tot în viaţă. Am primit-o necurmat de la mama, le-am dat-o şi fetelor mele, o primesc de la bărbatul meu. Nu se poate trăi fără dragoste! Acolo unde lipseşte e pustiu şi bate a moarte. Acolo unde există, s-o lăudăm.

MARIA TUDOR –
com. Budeşti, jud. Călăraşi

Povestea unei fotografii uimitoare

Preotul ortodox român Mihai Lupu din Canada a transmis câteva informaţii tulburătoare privind viaţa intrauterină a fiinţei umane.

Aveţi în faţă fotografia unui copil de 21 de săptămâni, în pântecele mamei sale.

(Gasiti aici brosura la download cu tot cu poza- http://provitacraiova.ro/brosuri.php, ea se numeste Multumesc Doctore!.doc)

Numele lui este Samuel Alexander Amas. Copilul a fost diagnosticat cu spina bifida şi nu ar fi supravieţuit afară din pântecele mamei. Trebuia deci operat intrauterin. Iulia Amas, mama copilului, a apelat la remarcabilul chirurg Joseph Bruner de la Centrul Medical al Universităţii Vanderbilt din Nashville-Tennesse.

Redăm în continuare cuvintele fotoreporterului Michael Clancy, angajat al publicaţiei USA Today, prezent şi el la operaţie:

„În timp ce doctorul mă întreba ce viteză de înregistrare folosesc, am surprins cu coada ochiului un tremur al uterului, dar nimeni din echipă nu provocase mişcarea. Venea dinăuntru. Dintr-odată, prin incizie copilul şi-a scos braţul şi apoi l-a retras, lăsându-şi doar mânuţa afară. Doctorul i-a prins mâna şi a ridicat-o uşor, iar copilul a răspuns strângând degetul acestuia. Ca şi cum i-ar fi încercat tăria, medicul a clătinat uşor pumnul micuţ. Pruncul îl ţinea strâns. Am prins momentul fantastic. S-a petrecut atât de repede, încât asistenta care stătea lângă mine m-a întrebat «Ce s-a întâmplat?». «Copilul a-ntins mâna!», am zis. «A, păi fac asta tot timpul», mi-a răspuns”.

Această fotografie care a făcut înconjurul lumii este o mărturie vizuală de netăgăduit a faptului ca în pântecele mamei creşte un copil, nu un “glob de ţesut” sau “produs al concepţiei”. Pruncul nenăscut este o fiinţă umană, dornic să-şi facă simţită prezenţa, precum micuţul Samuel, care parcă ar spune: “Mulţumesc, Doctore!”

Fiii noştri ne sunt părtaşi la toate împrejurările vieţii şi, probabil, înţeleg ce vorbim noi, ne pricep intenţiile, ştiu mult mai multe decât bănuim noi că ştiu. Întâmplarea următoare, relatată de o tânără doamnă, este grăitoare:

„Eram singură acasă într-o seară. Era o linişte adâncă. Pregăteam masa. Deodată am scăpat pe lespezile de ceramică ale bucătăriei un castron metalic. Zgomotul a sunat asurzitor în tăcerea casei. Fetiţa a tresărit în pântecele meu şi multă vreme după aceea a fost neliniştită. Eu cred că pruncii noştri ştiu foarte multe lucruri, nu prin cuvinte, nici prin învăţare, ci printr-o cunoaştere ca a îngerilor.”

Aşa cum sfânt este Dumnezeu, sfântă este şi viaţa. Ea ne-a fost dată spre bucurie şi, cum ne spune într-una din epistolele sale Sf. Apostol Ioan, ne-a fost dată pentru „ca bucuria noastră să fie deplină” (I Ioan 1,4). Cine dar ar putea avea dreptul să curme viaţa dată de Dumnezeu, viaţa care este Dumnezeu?

Să celebrăm deci minunea vieţii! Să ne plecăm cu evlavie în faţa sfinţeniei vieţii! Să cinstim pe Dătătorul de viaţă, pe Domnul pe care aşa Îl mărturisim!

„Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt…”
(Luca 1,41).

Intamplarea, povestirea cu acest nume o gasiti in volumul “Ne vorbeste Parintele Cleopa 11”, Editura Episcopia Romanului, 2001. Este tot privitoare la pacatul avortului si la gravitatea lui!