Vezi continutul

Asociaţia Provita filiala Gorj

membră a Federaţiei Provita. "Cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt."

Arhiva

Tag: pocainta

IERTARE mai este, parinte?
Parintele Cleopa: – ESTE IERTARE! Te duci si te spovedesti, faci canonul si te iarta Dumnezeu.

NU este nici un pacat neiertat. Numai pacatul nepocait si nemarturisit ramane in veci neiertat.

> Despre avorturi – Pr. Ilie Cleopa
>
http://www.youtube.com/watch?v=c3mDYUFKCa8&feature=related
>
> Oare mama sa mai fie
> Aceea ce-si omoara fiii?
> Care fiara vreodata
> Si-a omorât a sa fata?
>
> Nici o fiara, tu sa stii,
> Nu-si omoara ai sai fii,
> Numai mama cea crestina
> S-a facut ca o haina.
>
> Este mai rea ca o fiara,
> E de plâns si de ocara
> Ca ea îsi omoara fiii
> Si este vas al urgiei.
>
> A lui Dumnezeu urgie
> O va munci pe vecie
> Ca pe pruncii ei cei vii
> Ea i-a dat la casapii.
>
> Pe la doctori i-a ucis,
> Cu gheena ea s-a aprins
> Ca nevinovatii prunci
> I-a supus la grele munci
>
> Spre a fi taiati bucati
> Si aruncati prin galeti.
> Vai si-amar de-acele mame
> Ce si-au mâncat a lor carne.
>
> Nu carne de dobitoc
> Care se frige la foc,
> Ci carne de oameni vii,
> De nevinovati copii.
>
> Sa stiti voi, mame nebune,
> Ca altfel nu va pot spune,
> Care-avorturi ati comis,
> De doua ori ati ucis.
>
> Nevinovatilor prunci
> Le-ati dat îndoite munci;
> Trupul lor nevinovat
> În cutit l-ati aruncat.
>
> Sufletul lor chinuit
> De lumina l-ati lipsit,
> Ca botez n-au apucat
> Si-n lumina n-au intrat.
>
> Iar în ziua de apoi
> Ei va vor pârâ pe voi,
> Ca de viata i-ati lipsit
> Si raiul n-au mostenit.
>
> Iar când voi o sa muriti
> Iadul o sa-l mosteniti.
> Plângeti acum cu amar
> Ca sa scapati de tartar.
>
> Cat mai este vreme-acum
> Mergeti la duhovnic bun,
> Cu lacrimi sa va caiti
> Si sa va marturisiti,
>
> C-ati ucis pe-ai vostri fii
> Si i-ati omorât de vii,
> Cu moartea cea mai amara
> Voi i-ati scos din viata afara.
>
> Pruncii cei nevinovati
> Stau în bezna aruncati,
> Caci mamica lor haina
> N-a vrut sa le dea lumina.
>
> Dumnezeu la început,
> Pe Eva când a facut,
> Cu un nume tainuit
> „Viata” pe ea a numit.
>
> Si i-a spus copii sa nasca,
> Cu-al ei lapte sa-i hraneasca,
> În dureri sa nasca fii,
> Spre-a fi mama celor vii.
>
> Iar voi, mamelor nebune,
> Moarte semanati în lume,
> Din a dracilor povata
> Omorâti si nu dati viata.
>
> Diavolul usor va-nseala
> Si va prinde cu momeala,
> Caci acela la-nceput
> Omorâtor s-a facut.
>
> Iara voi lui ati urmat,
> Savârsind mare pacat,
> Omorând pruncii de vii,
> Ducându-i la casapii.
>
> N-ati fost voi izvor de viata,
> Ci spre moarte-ati fost povata.
> N-ati voit sa nasteti prunci
> Si veti primi grele munci.
>
> De aceea voi sa stiti:
> Nu puteti femei sa fiti,
> Nu sunteti femei de seama,
> De nu vreti sa fiti si mama.
>
> Ori paziti voi fecioria
> Si lasati casatoria,
> Spre a fi femei alese
> Si a Domnului mirese.
>
> De nu-ti place fecioria,
> Sa iubesti casatoria,
> Sa duci sarcina de mama,
> Sa fii femeie de seama.
>
> Sa nu te faci roaba placerii
> Si unealta desfrânarii,
> Ci a nasterii durere
> Sa o primesti cu placere.
>
> Ca pedeapsa vei avea
> Si de iad nu vei scapa
> Porunca de n-o pazesti
> Si de nasteri te feresti.
>
> A te mântui doresti,
> Durerea sa o primesti.
> Durerea-ti aduce tie
> Cereasca împaratie.
>
> De-ai ucis baiat sau fata
> Ce ar fi trait odata
> Poate ar fi fost un om vestit
> Ce pe multi ar fi izbavit.
>
> Poate-un împarat sau domn
> Sau vreun sfânt sau mare om,
> Care, de s-ar fi rugat,
> Suflete ar fi salvat,
>
> Pe multi ar fi mântuit,
> Chiar din focul cel cumplit,
> Pe multi ar fi ajutat
> Sa aiba sufletul curat,
>
> Iar de-ar fi fost el un sfânt
> Si om tare la cuvânt,
> Prin ale sale cuvinte
> Pe multi lumina la minte,
>
> Spre-a întoarce la lumina
> Si la vesnica odihna,
> Si a le fi spre lamurire
> Spre vesnica fericire.
>
> Mama, mama blestemata,
> Ai gândit tu vreodata,
> Când îti ucideai copiii,
> Ca acestia au sa-nvie
>
> În ziua cea de apoi,
> Când vom învia si noi,
> Si-au sa-ti ceara socoteala
> Pentru moartea lor amara?
>
> Pentru ca tu i-ai ucis
> Si-n întuneric i-ai trimis.
> Atunci ei te vor mustra
> Si-asa te vor întreba:
>
> „Cum ai îndraznit tu, mama,
> Mama cu inima de-arama,
> Ca sa ne ucizi pe noi
> Si sa ne dai la gunoi?
>
> N-ai gândit tu oare-atunci
> Ca în iad sunt grele munci
> Pentru cei rau ucigasi
> Care ucid copilasi?
>
> N-ai crezut ca vede Domnul
> Tot ceea ce face omul?”
> Vei da seama ce-ai facut
> Si câti copii ai crescut.
>
> Ai ales numai placerea
> Si ai ocolit durerea,
> Dar la judecata atunci
> O sa ai amare munci.
>
> Si pentru a ta placere
> Tu vei merge în durere
> Si-a lui Dumnezeu mânie
> Te va duce la pieire,
>
> În iad te vei osândi,
> Munca o vei dobândi,
> De nu te vei pocai
> Si nu te vei spovedi.

>

http://www.homosexualitate.ro/index.html#axzz2TQjFfZ6w

http://www.avort.ro/marturie-avort-desertrose.php

http://www.ortodoxmedia.com/mp3/Pr_Ilie_Moldovan-Rolul_femeii_in%20lume_si_in_biserica.mp3

Eu şi soţul meu am fost chemaţi la Moscova prin telegramă de sora mea Prascovia, care lucra ca şi chirurg la secţia nr.4 a spitalului Kremlinului. Când am apărut, ea s-a bucurat nespus:
– Ce bine că aţi venit la timp. Vă voi da nişte indicaţii şi dispoziţii. Mâine seară la ora 8 voi muri.
Ne-am uitat la ea cu mare teamă şi părere de rău, gândindu-ne că nu mai este în toate minţile, deşi în exterior Prascovia arăta ca de obicei. Spre mirarea noastră, ne-a destăinuit următorul lucru:
– Să nu vă miraţi de ceea ce vă voi povesti, ci să trageţi singuri concluziile pentru voi înşivă. Ştiţi că nu fac parte din rândul fanaticilor visători, dar faţă de întâmplarea care a avut loc, chiar şi mie îmi îngheţă sângele în vine.
Fac o paranteză. Sora mea – medic emerit al URSS, veteran de război – a fost chirurg pe front şi a văzut moartea în fiecare zi. După război a continuat să lucreze ca şi chirurg în spital. Era atee convinsă şi pe toţi credincioşii îi socotea oameni reduşi, zicând că ”pentru ei plânge în prostie”. Şi dintr-o dată, o asemenea declaraţie neaşteptată din partea ei… Cu cinci ani în urmă i s-a făcut operaţie datorită unei tumori maligne la sân şi ea, medic fiind, a înţeles că viaţa i se stinge cu fiecare zi, deoarece boala progresa. Şi la un moment dat a avut un vis. Se afla într-un loc necunoscut. Brusc a văzut în faţa ei o Femeie înaltă şi dreaptă, îmbrăcată în veşminte lungi, care stătea cu spatele la ea. Chipul nu i se putea vedea, iar în jurul capului avea o aureolă strălucitoare, de parcă soarele lumina natura din jur. Şi atunci Prascovia a auzit un glas:
– Vrei să mai trăieşti? Roag-o pe Ea!
S-a uitat în jur – nu era nimeni.
– Cine ar putea fi? – a gândit.
Căci tocmai să trăiască îşi dorea. Şi a început să se roage:
– Femeie! Lasă-mă să mai trăiesc!
Dar femeia parcă nu auzea. Atunci a răsunat din nou glasul cel tânăr:
– Roag-o!
Prascovia a repetat:
– Femeie, lasă-mă să mai trăiesc, fiul meu încă nu s-a realizat în viaţă!
Dar aceea tăcea. Şi numai glasul repeta mereu:
-Roagă-te! Roag-o pe Ea!
Iar Prascovia i-a răspuns glasului pe un ton răstit:
– De ce să mă rog, Ea nici măcar nu îmi dă atenţie!
-Dar tu roag-o. Ea este atotmilostivă!
Şi Prascovia a început iarăşi să se roage. Şi deodată a auzit un glas blând, încet:
– Dar tu nu crezi în mine!
– Voi crede – s-a jelit Prascovia. De acum încolo voi crede!
– Atunci e bine – a răspuns Femeia. Îţi voi mai da întocmai cinci ani de viaţă, vei aranja treburile fiului şi îţi vei duce traiul pe pământ în fapte bune şi în pocăinţă. Îmi este milă de voi toţi. Umblaţi pe pământul meu, respiraţi harul, dar în cămara lui Dumnezeu nu păşiţi. La biserici nu mergeţi şi nu vă rugaţi… Nu slava omenească are preţ ci slujirea înaintea Domnului. În pace trebuie să trăiţi pe pământ, dar neamurile toate luptă. Domnul pacea v-a adus-o, dar voi nu înţelegeţi…
Prascovia s-a trezit şi a plecat în fugă la biserică. Şi-a cumpărat carte de rugăciuni şi a aflat ce înseamnă spovedania, împărtăşania, maslul şi cum este corect să se închine. Nu a mai lipsit de la nici o slujbă dumnezeiască. Ore întregi nu se ridica din genunchi, stând la icoana Maicii Domnului. În această perioadă fiul ei s-a orânduit iar ea şi-a pus în ordine toate treburile pământeşti. Boala, după cât se părea, bătea în retragere. Prascovia s-a căit adânc înaintea Domnului pentru păcatele ei ( mândria şi iubirea de sine) pe care le-a săvârşit prin lipsa de înţelegere, prin nedorinţa de căuta adevărul. Celor credincioşi le-a cerut iertare şi a înţeles că, în general, credinţa este darul lui Dumnezeu.
Cea atotmilostivă – Maica Domnului –  i-a descoperit adevărul şi i-a dat timp pentru pocăinţă şi curăţire.
   ”Fiecare are dreptul să aleagă binele sau răul. Şi, potrivit cu alegerea făcută, suntem apoi judecaţi”  – şi-a încheiat ea povestirea.
Prascovia ne-a poruncit să-i pomenim pe toţi cei vii în biserici şi mânăstiri, să dăm pomelnice ”pentru sănătate”, iar pentru cei răposaţi să dăm pomelnice ”pentru odihna sufletului”.
– Să nu îmi puneţi monument funerar – a spus ea – ci o cruce simplă şi să semănaţi flori. Să îngropaţi fără fast trupul meu şi să nu-mi faceţi pomeni gălăgioase. Acestea  nu  mă  vor  ajuta. Mai  bine  duceţi merindele la biserică, acolo se şi face pomenirea. Eu am lăsat din timp moştenire la mânăstiri ceea ce am putut din averea mea. Sufletul va avea nevoie pe lumea cealaltă de ”ajutorul lor grabnic”. Vă rog să nu mai beţi băuturi alcoolice tari. Mai bine beţi puţin vin de casă. Să vă închinaţi peste tot şi să închinaţi totul: şi mâncarea, şi locuinţa, şi patul. Să nu uitaţi nici o clipă de Dumnezeu. Eu uitasem, păcătoasa.
Noi o ascultam şi nu înţelegeam ce se întâmplă cu ea. Oare îşi pierduse, într-adevăr, minţile?… Era cu totul alta faţă de cum era înainte. Claritatea vorbirii, a privirilor, blândeţea, sinceritatea şi chiar însufleţirea se observau în cuvintele ei.
După cât se părea, din Prascovia ieşea lumina caldă a binelui, a iubirii şi a iertării.
Până să ne gândim la ceea ce avea să ne aducă următoarea ”zi a despărţirii”, ne-am ocupat cu treburile noastre zilnice, iar clipa fatală se apropia. Sora mea era la fel, pe deplin conştientă. Mânca, se ruga, citea Psaltirea. Începuserăm deja să ne gândim la drumul de întoarcere – ea, chipurile, mai avea cinci ani de trăit… Când, deodată, exact la ora indicată ea a început să se agite, s-a ridicat puţin din pat, a tras cu zgomot aer în piept, a expirat şi… i-am văzut deja trupul neînsufleţit, care se răcea şi nu mai simţea nimic. Un ţipăt de groază a izbucnit din pieptul meu. Cele văzute în vis deveniseră realitate…
Am făcut totul aşa cum ne-a poruncit. Ne-a fost ruşine pentru faptul că ne-am îndoit. Noi, ”cei absurzi”, am avut ceva de învăţat. Căci moartea nu ocoleşte pe nimeni – acest lucru este inevitabil pentru fiecare. Dar, atâta timp cât trăim, suntem îndârjiţi în necredinţa noastră nestăpânită, în mândrie şi suntem convinşi că oamenii pot face totul. Nimic nu putem face, toate sunt în puterea lui Dumnezeu – şi a milui, şi a pedepsi.
Trebuie doar să ne folosim corect de viaţa pământească vremelnică pentru a dobândi viaţa veşnică. Atunci când Domnul ne cheamă, nu mai putem face nimic. Aici, pe pământ, avem posibilităţi nelimitate pentru curăţirea sufletului şi a trupului.

( ”Minunile vremurilor din urmă” – Editura Egumeniţa 2005)

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca

Despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.
Iată cum avem noi păcatele:
1. – Unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic (prin taina spovedaniei), şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canon de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania(canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşire de bună voie.
Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. De ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-ţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.
Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi Lumină Dumnezeiască. Dragostea arde relele. Fericit cine o are!
2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştiinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie(canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.
Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bunăvoie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi mâna ta.
Destul îţi este că te cerceteză mereu şi atât de mult te roagă!
Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acele-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!
Aceştia sunt cei care osândesc păcatele altora şi nu şi le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!
Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce duhul adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: ”N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi.” (II Tesaloniceni 2, 10-12) Aşa se nasc toţi sectanţii pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.
Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu pentru o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.
Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

♦♦♦

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: ”În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Astfel, oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:
– Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ.
Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţa curată şi la învăţătura drepmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.”

(Părintele Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.2)

La femei se observa dupa avort devieri psihice?

Avortul este uciderea copilului in pantecele mamei. Ce credeti, poate sa nu se zbuciume intr-un atare caz sufletul unui om caruia i-a ramas fie si o singura picatura de constiinta?

Ca medic, am deseori prilejul de a constata tulburarile psihice care apar la femei in urma avortului. Iata acuzele tipice ale unor asemenea paciente: simtamantul pustietatii, al „durerii launtrice”, cosmaruri (adeseori femeia vede chinurile copilului ucis in pantece), conflicte si neoranduieli familiale. Imi amintesc o pacienta la care in urma avortului se formase un sindrom fobie persistent care a tinut peste zece ani.

In calitate de crestin ortodox si de medic, nu socot cu putinta inceperea tratamentului acestor tulburari psihice fara a-i arata femeii ca a savarsit un pacat greu si ca boala sufleteasca este urmarea lui nemijlocita. Aceasta boala nu este altceva decat chinurile constiintei. Ca atare, principalul medicament este POCAINTA.

Doar pocainta si hotararea de a nu mai savarsi niciodata acest pacat greu poate atrage harul lui Dumnezeu si vindeca rana sufleteasca„.

Din volumul „De vorba cu un psihiatru ortodox„.