Skip to content

Asociaţia Provita filiala Gorj

membră a Federaţiei Provita. "Cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt."

Archive

Tag: Spovedanie&invataturi

IERTARE mai este, parinte?
Parintele Cleopa: – ESTE IERTARE! Te duci si te spovedesti, faci canonul si te iarta Dumnezeu.

NU este nici un pacat neiertat. Numai pacatul nepocait si nemarturisit ramane in veci neiertat.

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca

Despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.
Iată cum avem noi păcatele:
1. – Unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic (prin taina spovedaniei), şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canon de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania(canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşire de bună voie.
Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. De ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-ţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.
Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi Lumină Dumnezeiască. Dragostea arde relele. Fericit cine o are!
2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştiinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie(canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.
Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bunăvoie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi mâna ta.
Destul îţi este că te cerceteză mereu şi atât de mult te roagă!
Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acele-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!
Aceştia sunt cei care osândesc păcatele altora şi nu şi le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!
Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce duhul adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: ”N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi.” (II Tesaloniceni 2, 10-12) Aşa se nasc toţi sectanţii pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.
Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu pentru o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.
Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

♦♦♦

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: ”În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Astfel, oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:
– Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ.
Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţa curată şi la învăţătura drepmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.”

(Părintele Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.2)

Ce trebuie sa facă o femeie când este însărcinată?

Un copil va fi sau nu credincios în funcţie de credinţa părinţilor săi. Responsabilitatea revine direct mamei, dar indirect şi tatălui copilului. Viaţa duhovnicească a unui om începe din momentul zămislirii şi se derulează pe tot timpul şederii sale în pântecele mamei. Acest mare adevăr îl simţeam, dar nu puteam să îl explic. Mi-a fost dat să-l aflu la aceeaşi intensitate şi la acelaşi ison duhovnicesc la cei doi mari părinţi sfinţi înaintea lui Dumnezeu – Cuviosul Paisie Aghioritul din Muntele Athos şi la Părintele Arsenie Boca de la Mânăstirea Prislop. De asemenea Părintele Teofil de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, îl cita tot pe Părintele Arsenie Boca care spunea la nişte fraţi că „voi sunteţi sinteza harababurii din casa părinţilor voştri”. Într-adevăr, un copil este o sinteză a celor doi părinţi în adevăratul sens al cuvântului. Copilul copiază genetic pe părinţii săi, pe tata sau pe mama, dar se duce şi înapoi până la al patrulea neam. Uneori observăm că seamănă foarte bine cu bunicul după mamă sau cu cel după tată. Copilul moşteneşte deopotrivă şi patimile care îi luptă pe părinţii săi. Este o mare taină genetica umană şi din păcate, de cei mai mulţi oameni nebăgată în seamă.

Or Sfânta Biserică ne pune la îndemână un arsenal de antidoturi cu potenţial de curăţire şi chiar vindecare într-o anumită măsură a arborelui genealogic. Spovedania, credinţa puternică, faptele bune, postul, rugăciunea şi milostenia sunt unele din medicamentele recomandate de biserică în „terapia” arborelui genealogic. Cât de mare însemnătate are starea mamei asupra copilului pe care îl are în pântece! Tot ceea ce are mama în mintea ei, în inima ei, în comportamentul ei atunci când este însărcinată se transmite copilului pe care îl poartă. Orice bucurie, orice stres pe care îl are femeia se transmite copilului. Copilul face parte din fiinţa ei în acel moment şi este o copie a tot ceea ce este ea în acea perioadă de nouă luni de zile. Dacă mama este echilibrată şi înfrânată în pornirile sale, copilul moşteneşte şi se va naşte cu acel echilibru, dar dacă nu este echilibrată ci dimpotrivă foarte dezordonată şi indiferentă, de asemenea, copilul se va naşte cu acea stare de dezechilibru, de dezordine şi îi va fi foarte greu să se redreseze pe parcursul vieţii. Observăm că unii oameni se nasc foarte întunecaţi şi nu numai că nu cunosc lumina credinţei, dar nici nu vor să o cunoască opunându-se cu îndârjire. Mulţi dintre ei sunt irecuperabili în viaţă şi aşa se sfârşesc. Este foarte important ca femeia, când este gravidă, să se roage, să încerce pe cât îi este cu putinţă să fie bună, să fie iertătoare, să nu urască, să nu invidieze, cu alte cuvinte să trăiască în acea lumină a harului Duhului Sfânt şi acele stări se vor transmite copilului. El se va naşte cu aceste înclinaţii: să se roage, să fie bun, să fie iertător, să nu invidieze şi poate toată viaţa va fi aşa, dacă şi el va concretiza şi va fructifica acele înclinaţii pozitive genetice.
Deci un copil începe să se educe de către mamă încă din pântece!
Bărbatul are şi el marea obligaţie ca atunci când soţia este însărcinată să o ajute cât mai mult şi să-i creeze un cadru ambient în care să domnească pacea liniştea şi dragostea. Bărbatul trebuie să se ferească a o supăra pe soţia sa. Să nu o certe, să nu o tulbure cu starea lui negativă pentru că femeia dacă primeşte acea stare de tulburare o s-o transmită automat şi copilului care va deveni neliniştit.

(Arhim.Iochim Pârvulescu -” Sfătuiri duhovniceşti”)

” 1. La spovedanie nu trebuie sa repeti acele pacate de care te-ai cait mai inainte, de care ai fost dezlegat si pe care nu le-ai mai savarsit.

Altminteri, asta ar insemna o neincredere in puterea tainei ce se savarseste in spovedanie.

2. Nu trebuie sa-ti amintesti de alte persoane cu care ai venit in atingere in clipa cand ai faptuit pacatele, ci sa te osandesti numai pe tine; Sfintii Parinti opresc pe credinciosi sa-si spuna pacatele in toate amanuntele, ci numai sa si le recunoasca in general, pentru ca nu cumva, luandu-le pe fiecare in parte, sa dea prilej de sminteala atat sufletului sau cat si duhovnicului.

3. Tu ai venit sa te pocaiesti si, totusi, nu te caiesti de pacatele tale, fiindca nu stii cum trebuie sa te pocaiesti, adica iti savarsesti pocainta in chip rece si indiferent.

4. Tu ai insirat toate maruntisurile, iar ceea ce este mai insemnat ai scapat din vedere. Nu ti-ai marturisit cele mai grele pacate. N-ai recunoscut si n-ai notat ca tu nu iubesti pe Dumnezeu, urasti pe aproapele, nu crezi in cele spuse de Cuvantul Domnului si esti plin de mandrie si de slava desarta. In aceste patru pacate intra toata prapastia de rautati si toata stricaciunea noastra sufleteasca. De fapt, ele sunt radacinile cele mai insemnate, din care rasar toate vlastarele caderilor noastre in diferite pacate”.

Din volumul “Pelerinul Rus”, Editura Egumenita.

O carte extraordinara, pe care de asemenea v-o recomand!

Gasiti aici Canoanele Bisericii impotriva avortului:

http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/canoane.shtml.