Skip to content

Asociaţia Provita filiala Gorj

membră a Federaţiei Provita. "Cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt."

Archive

Tag: tata

http://www.dreptlaviata.ro/

http://stiripentruviata.ro/scuze-catre-mamele-casnice-din-partea-unui-tatic-dupa-cativa-ani-intr-un-rol-similar/

http://stiripentruviata.ro/cum-traieste-sau-supravietuieste-mama-cu-multi-copii-din-zilele-noastre/

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/conferinte-audio-video/19901-familia-act-curaj-vasile-gavrila-capsali

http://www.youtube.com/watch?v=v5jIl4ZSt7c

,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16)

Mama

Dec 2

< S.D. : Prima, in orice caz…

Parintele Cleopa: Mama! Ea l-a purtat in pantece noua luni, ea l-a nascut cu durere, ea l-a purtat in brate doi ani, ei i-a supt pieptul. Ea este datoare sa-l hraneasca intai cu Cuvantul lui Dumnezeu, cand incepe a ganguri, a vorbi, sa-l invete Tatal nostru, nu altceva.

“Iar voi tata sa nu numiti pe pamant”, zice Hristos, “ca Unul este Tatal vostru din Ceruri…!” Cum intelegeti voi aceasta? N-ar mai trebui ca copiii sa zica “tata”. Dar cum intelegeti voi cuvantul acesta?

Auzi ce zice Grigorie Palama, care ia de la Prorocul Iezechiel: “Doamne, Tu zidesti duhul nostru intru zamislire.” Cand s-a impreunat sotul cu sotia, Duhul lui Dumnezeu trimite sufletul si cu puterea Lui se face zamislirea si sufletul omului. Si acela-i adevaratul Tata, care ne-a zamislit in pantecele mamei noastre, pe toti de pe fata pamantului. De aceea zice: “Voi, tata sa nu numiti pe pamant, pentru ca Unul e Tatal”, adevaratul Tata care ne-a zidit la zamislire, cand s-a amestecat samanta barbatului cu a femeii. El ne-a facut totul, caci altfel n-ar fi suflet, n-ar fi om, daca nu ar fi zamislirea lui Dumnezeu. Asa trebuie sa-L numim pe Dumnezeu “TATĂ” de cand ne-am zamislit. >

Din cartea “Ne vorbeste Parintele Cleopa” vol. 12.

http://stiripentruviata.ro/familia-preotului-este-mereu-centrul-atentiei-intregii-comunitati/

Multe sunt învățurile care se pot desprinde din întâmplările de mai jos. Dar una poate, în mod special, să ne rămână în memorie: ce se întâmplă când cineva alege răul cu bună știință, în acest caz avortul. Atunci când o mamă, ori un tată, ori cineva implicat alege avortul, știind exact ce înseamnă, urmările vor fi deosebit de grele. Mama din întâmplarea de mai jos a ales avortul știind că ia viața propriilor copii și că face aceasta în ciuda dorinței disperate a partenerului ei de viață și în ciuda exprimării clare a voii lui Dumnezeu. Răul care pătrunde în sufletul sau este deosebit de mare, ducând adesea la boli psihice. Iar faptul că s-a despărțit de partenerul de viață este ceva regulat, în 80% dintre situațiile în care se face avort părinții copilului se despart în mai puțin de un an, indiferent dacă avortul a fost făcut tocmai pe motivul de a rămâne împreună.

Povestea dureroasă a unui tată… şi răspunsul dat de Planet Parenthood bărbaţilor aflaţi în situaţia lui

Inline image 1
articol semnat de Sarah Terzo, Life Action News, 6 iulie 2013

Nu cu mult timp în urmă, un bărbat (pe care o să-l numesc în continuare RDF) a postat pe Facebook o poveste extrem de dureroasă. Prietena lui era însărcinată cu gemeni. Era aproape în a douăzecea săptămână de sarcină când s-a dus la Planet Parenthood să discute despre avort. Îl las pe el să povestească cu propriile-i cuvinte:

Prietena mea s-a dus la Planet Parenthood deoarece zicea că e „prea tânără” (24 de ani) şi nu e pregătită să aibă copii. Nu „planificase” să devină mama. Da, ştiu. E ironic. O persoană care n-a planificat să devină părinte se duce la Planet Parenthood pentru ca bebeluşii să-i fie omorâţi în burtă şi apoi să-i fie extraşi din ea bucăţică cu bucăţică. Mie asta nu-mi prea sună a „planificare”…

Ajunsă acolo, a întâlnit un grup de protestatari cu broşuri şi prospecte… oferindu-i sfaturi şi ajutor… adică o alternativă la crimă. Dar ea a mers înainte printre imaginile cu bebeluşi tăiaţi şi a ignorat complet micul grup de protestatari pentru a-şi exprimă „drepturile sale legale” şi „drepturile sale de femeie”. Era o „femeie modernă” şi viaţa ei era despre ea însăşi, nu despre nişte „ouă fertilizate” stabilite incomod în interiorul ei.

Pentru ea, nu erau încă nişte bebeluşi. Nu avea înca 20 de săptămâni de sarcină…mai avea câteva zile. Mai avea câteva zile până să fie în săptămâna a douăzecea de sarcină. Şi totuşi, ecografia a aratat doi bebeluşi micuţi, cu degete şi mâini, cu picioare şi feţe… Şi bătăi de inimă… Doi copilaşi nevinovaţi protejaţi de mama lor, la adăpost în pântecele ei. Doi copilaşi care n-au simţit niciodată vreo lovitură sau durere, care nu cunoşteau nici marile rele dar nici marile minuni ale acestei lumi. Care erau nevinovaţi 100%. Şi trăiau… Aşteptând să se nască.

În noaptea de dinaintea avortului am discutat ce alternative aveam şi amândoi am plâns. Ea era creştină în sensul larg al cuvântului: credea în Dumnezeu în sens spiritual, dar nu credea în Dumnezeul din Biblie. Mi-am pus mâna peste mâna ei, apoi le-am pus pe amândouă pe pântecele ei şi m-am rugat: „Doamne Dumnezeule, Te rog să ne arăţi calea cea bună în aceste momente întunecate şi confuze. Te rog să ne pui pe direcţia pe care numai Tu o ştii că este cea bună… Doamne, Dumnezeul meu…” Şi în momentul acela am simţit cea mai puternică lovitură. Şi apoi încă una… Şi încă una. Amândoi am început să plângem. „Dumnezeu ne vorbeşte şi a răspuns la rugăciunea noastră”. Şi ea îmi zice: „Dar am făcut deja programarea la clinică”. Iar eu i-am răspuns „Programarea nu înseamnă nimic, nouă ne-a vorbit Dumnezeu!”. Am simţit asta şi ea a simţit. Pentru prima dată în viaţa ei, L-a simţit pe Dumnezeu care i-a vorbit.

În acea seară am vorbit până târziu despre viitor şi planuri de viitor. Şi ea îmi spunea: „Dar nu sunt pregătită să devin mama!” iar eu i-am răspuns că nimeni nu e niciodată pregătit. Îmi spunea: „Sunt speriată rău!” iar eu i-am răspuns că orice mamă e speriată. Chiar dacă la vremea respectivă nu era la facultate, visul prietenei mele era să facă studii superioare. Eu eram deja în facultate şi lucram la licenţa. Mi-a spus: „Aş vrea să termin o facultate şi să fac ceva cu viaţa mea”. I-am răspuns că o s-o ajut cu copiii şi că o să terminăm amândoi facultatea, într-un fel sau altul. „O să fie probabil mai dificil, poate va trebui să facem nişte sacrificii, dar o s-o scoatem noi la capăt până la urmă”. Apoi ea a sugerat că am putea face în aşa fel încât ea să se ducă la facultate iar eu să stau acasă să am grijă de copii. La vremea respectivă lucrăm pentru Lockheed Martin şi una din condiţiile pentru a rămâne angajat la ei era să fac o facultate şi să-mi iau licenţa. Deci, nu ne-am înţeles cine urma să facă primul facultatea.

Frica, anxietatea şi incertitudinile s-au transformat într-o mică ceartă, după care amândoi am plecat la culcare fără să ne vorbim. Ea a adormit cu faţa la un perete, iar eu la celălalt.

În dimineaţa următoare m-am trezit şi mă pregăteam să merg la serviciu. Credeam că totul o să fie ok şi că furtuna trecuse. Dar când prietena mea a coborât din dormitor, mi-a spus: „M-am hotărât să-l fac.” „Ce?!?”. „M-am hotărât: o să fac avortul” şi m-a rugat s-o duc cu maşina până la clinică.

Am încercat să discut cu ea dar nu a vrut să discute. Am refuzat s-o duc cu maşina până la clinică, dar a sunat un taxi. Mi-am zis că dacă o las să urce în taxi, sigur o facă avortul, aşa că am fost de acord să o conduc până la Planet Parenthood cu speranţa că o să putem discuta şi o s-o conving să renunţe la ideea asta până la urmă. Nu voia să audă nimic. Am încercat să-i vorbesc, a rămas mută, n-a scos o vorbă. Am continuat să conduc iar ea privea pe geam afară. Era încăpăţânată. Era o „femeie modernă”. Nu-i spune nimeni ei ce să facă!… Nici eu… Nici Dumnezeu…Nimeni.

Deci am ajuns la Planet Parenthood şi am parcat cât am putut de aproape de grupul de protestatari. A rămas imperturbabilă. Am mers cu ea chiar printre cei care protestau, am luat una din hârtiile pe care le distribuiau oamenii şi am încercat să i le dau. Era hotărâtă. I-am spus: „Uite, astea sunt degete, ăsta e un cap, sunt vii, bebeluşii noştri sunt vii”. A mărit pasul şi s-a prefăcut că nu m-a auzit. Am ajuns până la uşa securizată de la Planet Parenthood şi am sunat la uşă. O femeie ne-a deschis şi apoi a încuiat după noi. Am ajuns în holul clădirii şi i-am luat mâna prietenei mele zicându-i: „Nu face asta!” Şi-a retras mana şi mi-a spus: „Nu sunt pregătită să devin mama”. „Te rog, nu face asta, mai gândeşte-te!”. Femeia care ne-a deschis uşa ne-a spus că o să găsim clinica la etajul doi. „Te rog, o să vezi că o să putem trece prin situaţia asta dificilă, te rog, nu ne omori copiii”. Şi-a tras mâna, mi-a întors spatele şi s-a îndreptat către clinică.

Eram învins. Am ieşit din clinică şi am început să conduc pe străzi, cu o viteză mult mai mare decât maxima admisă. Am trecut de vreo câteva ori pe roşu. Eram aşa de speriat, furios, rănit şi complet pierdut iar toate emoţiile acestea au năvălit brusc în interiorul meu ca şi cum bariera care le oprea se rupsese dintr-o dată. Aş fi vrut să strig. Nu puteam să-mi apăr copiii în nici un fel, nu aveam nici o putere să-i protejez. Dar drepturile mele unde erau? Şi unde erau drepturile acestor doi copilaşi frumoşi? Şi de când naiba cuvântul „drepturi” e asociat cu „crimă”? Nimeni nu are dreptul să omoare! Toate gândurile acestea îmi inundau emoţiile ca un tren de marfă, iar fiecare vagon era un gând şi mergea cu 800km la oră prin capul meu. Şi apoi… ca o explozie… un accident oribil şi tragic… o explozie de gânduri, ţiuind îngrozitor…

Totul ţiuia incredibil în jurul meu… şi apoi linişte totală…

În momentul în care copiii mei au fost masacraţi, o undă de şoc mi-a trecut prin tot corpul. Şi totuşi nu eram la locul crimei… Am simţit-o. Am ştiut că ceva îngrozitor se petrecuse exact în acel moment. Prietena mea a simţit-o şi ea.

M-am întors imediat şi am condus cât de repede am putut înapoi la clinică. Mi-am lăsat maşina în mijlocul drumului, în fata clinicii, mai să dau peste protestatari. Am sunat la uşă, încă o dată şi încă o dată. Până la urmă aceeaşi femeie care ne primise iniţial mi-a deschis şi mi-a spus „E ilegal să-ţi laşi maşina aici, o să vină poliţia şi-o să ţi-o ridice!”. „N-au decât s-o ridice, vă rog frumos, deschideţi-mi, lăsaţi-mă să intru!”. Când a deschis uşa, m-am repezit pe scări până la clinică, am traversat holul şi am ajuns la ghişeu. Am întrebat unde era prietena mea… „E la reanimare”. Mi s-a rupt sufletul: „O pot vedea?”. „Un moment, să întreb” îmi răspunde asistenta. După câteva minute groaznic de lungi, asistenta revine şi mă conduce în sala de reanimare.

Prietena mea plângea. Îmi spune: „Am făcut o mare greşeală, i-am simţit când au murit. Mi-au scos afară şi sufletul, o dată cu bebeluşii noştri”. Am început să plâng şi eu, plângeam amândoi. Îmi spunea „O, Doamne, ce-am făcut? Mă simt oribil, golită… Mă simt secătuită… Ca o floare veştejită”. Plângeam amândoi. Am mai stat cu ea câteva minute dar aveam nevoie de aer şi am coborât să-mi mut maşina parcată ilegal, departe de oamenii de la intrare. Apoi m-am întors la clinică. Când au lăsat-o să plece, într-un final, am traversat din nou grupul de protestatari şi ea de-abia se mai putea ţine pe picioare. „De ce n-am ascultat? Oare ce-o fi fost în capul meu?” Şi a continuat aşa mult timp. Durerea era insuportabilă.

RDF continuă şi spune că prietena lui a căzut într-o gravă depresie, cu gânduri de sinucidere. Mergea dintr-un institut psihiatric în altul. „Această experienţă i-a distrus viaţa” spune el.

“Când drepturile tale legale îţi distrug viaţa, atunci trebuie să fie ceva în neregulă cu legile”

Şi concluzionează:

„E ceva foarte grav, un lucru cu consecinţe distrugătoare pentru mamă. Bebeluşii o simt, mama o simte şi ea, tatăl de asemenea. E o crimă!”

Din când în când, activiştii pro-viata pun accent pe stereotipul că bărbaţii le împing pe femei să avorteze, ca să se elibereze ei înşişi de responsabilitate. Campanii ca cea dusă de mişcarea „ProChoice” ar putea spune că mulţi bărbaţi au această atitudine. Statisticile grupului condus de doctorul David C. Reardon de la Institutul „The Elliot”, care studiază femei care au făcut avort, revelează într-un studiu că 64% din femeile care au avortat au făcut-o pentru că apropiaţii le-au împins la aceasta . Câteodată, chiar tatăl copiilor era cel care le obliga să avorteze.

Dar în timp ce activiştii pro-viata îşi concentrează atenţia pe bărbaţii care îşi conving partenerele să avorteze, în acelaşi timp îi neglijează şi pe cei care îşi doresc cu înfocare să-şi păstreze copiii. Aceştia din urmă pot implora sau îşi pot susţine poziţia oricât doresc, pot chiar să lupte pentru viaţa copiilor lor – dar în final n-au nici un cuvânt de spus.

Planet Parenthood, ca şi celelalte grupuri care militează pentru avort, s-a luptat întotdeauna împotriva oricărei influenţe pe care ar putea-o exercita taţii copiilor în această chestiune şi a fost încununat de succes. Femeile care avortează nici măcar nu sunt obligate să-l anunţe pe tatăl copiilor de ceea ce urmează să se întâmple. De fapt, o lege care ar fi obligat instituţiile să-i anunţe pe soţii femeilor căsătorite în momentul în care acestea se programau pentru avort a fost declarată neconstituţională de către Curtea Supremă, în cazul „Planet Parenthood contra Casey”. Un tată nu are dreptul să afle despre avortul partenerei lui, cu atât mai puţin să încerce să-l împiedice.

Louise Taylor, vicepreşedinta pe probleme medicale la Planet Parenthood, a rezumat astfel atitudinea companiei faţă de taţii copiilor avortaţi:

„Nu contează cât de mulţi bărbaţi strigă şi urlă ca nu sunt luaţi în seamă (în privinţa deciziei de a avorta). Există unele lucruri pe lumea asta pe care ei n-or să poată niciodată să le trăiască pe deplin. Ce pot să spun: ghinionul lor!”

Sursă: Life Action News

Traducerea: Nicoleta Petcu

Postarea originală aparține lui RD Floyd și a apărut pe FaceBook pe pagina grupului Abortion Alternatives: Help for you and yourbaby

provita@yahoogroups.com <provita@yahoogroups.com>;

http://www.culturavietii.ro/2011/03/09/tati-uitati-barbatii-si-avortul/#.T27dgdklR2I

Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.
Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.
Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”

Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.
Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.

Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.
La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.
Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.

Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. ”Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi. Cine împlineşte porunca ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: ”De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal. Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: ”Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască. O grijă, o providenţă specială o învăluie pe femeie şi o susţine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teamă, de grijă: ”Nu te teme, Marie, iată vei naşte fiu…” Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Iisus în chip supranatural, se înfăptuieşte în chip firesc cu fiecare mamă. Mai facem o comparaţie: după cum lângă Agar din Canaan, refugiată cu un copil în pustie, a fost îngerul lui Dumnezeu care o ocrotea, aşa puterile cereşti veghează lângă mame şi le întăresc pentru măreaţa lor misiune.
Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeşte noi puteri prin naştere. Acest trup începe să înflorească pare că într-o înnoită tinereţe. Sănătatea viguroasă a mamelor cu multe sarcini şi naşteri este un adevăr verificat de multă vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 şi chiar mai multe naşteri care, la vârstă înaintată îşi păstrau vioiciunea şi frumuseţea în toată strălucirea lor. Şi, iarăşi, am cunoscut neveste tinere după numărul anilor, dar îmbătrânite şi secătuite de vlagă înainte de vreme din cauză că au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viaţă din trupurile lor.

În zilele noastre ştiinţa medicală a constatat că fătul care se dezvoltă vreme de luni de zile în sânul femeii nu este atât o ”sarcină”, ci un binefăcător, un oaspete care întăreşte şi desăvârşeşte frumuseţea trupească şi sufletească a mamei. Copilul se prezintă ca o oază în pustie, vine ca un izvor într-un parc veştejit de lipsa apei. Mai mult: tot ştiinţa a arătat că prezenţa fătului în trupul matern este ca o doctorie minunată pentru vindecarea multor boli şi neputinţe ale genului feminin.
În sfârşit, copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde. Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: ”Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.
Deci, cunoaştem că, prin nevinovăţia lor, copiii sunt ca nişte îngeri care salvează pe oameni de înfricoşata moarte. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui prunc este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus. Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: ”Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.
Preot Ştefan Slevoacă