În anul 1982, Valentina Romanova s-a mutat împreună cu soţul într-una din garnizoanele regiunii Crimeea. Au început să se aranjeze în noul loc: au primit un apartament într-o casă a corpului ofiţeresc, au cumpărat mobilă, televizor în culori. În jur, livezi, vii  –  ce-şi poate dori omul mai mult?
…N-ar fi vrut să le ducă cu maşina pe acele femei, dar stăruiseră foarte mult. Îşi conducea Moskviciul în silă, când…
Traumele s-au dovedit mortale. Romanova a fost transportată la spital, unde a murit după scurtă vreme fără să-şi fi recăpătat cunoştiinţa.
Doctorul a spus: «Am făcut totul, dar nu a putut fi scăpată. Inima nu mai bate». Cineva a adăugat:«Şi avea două fetiţe mici…» Atunci am simţit ca un brânci în corp, şi deodată m-am trezit deasupra tuturor. Îl vedeam pe doctor, care nota ceva liniştit. Vorbea despre maşina ce trebuia chemată dimineaţa din Simferopol pentru a mă duce la morgă. Vedeam cum o femeie din salon îşi înhaţă perna: «Şi ce, eu să rămân aici cu moarta? Nu am de gând!» Le-am zis încetişor:«Dar n-am murit, sunt vie.» Glasul însă nu avea nici un răsunet. Am spus mai tare: «Sunt vie!» Iarăşi nu se aude nici un sunet! «Ce se întâmplă cu gâtul meu?!» Până să iasă toţi din salon, i-am atins cu încet pe ceafă. Nu simţeau! Nici măcar firele de păr nu se mişcau în urma atingerii. Am văzut pe masă un stilou: «Acum am să îl sparg, ca să atrag atenţia.» Dau să îl iau cu mâna, dar nu se lasă apucat! Îmi simt mâinile sănătoase, dar stiloul nu se lasă apucat! «Ce se întâmplă cu mine?!» M-a cuprins o asemenea frică, încât mi se părea că o se mi se rupă inima. După aceea am început să aud o zarvă ce creştea mereu. În spatele meu apare o gaură neagră, şi sunt aspirată într-un fel de tunel. Zbor prin el. Iată că în faţa mea văd o figură. Mă apropii… Ochi înfricoşători, neomeneşti, ca la o fiară în salt. «Ce este asta?!» Primul meu gând a fost: «Să fug!» Am dat să mă întorc, dar mi-am dat seama: «Unde să mă ascund de el?» Am ţipat: «Doamne, mântuieşte!» – şi dintr-o dată, uşurare: lângă mine s-a ivit cineva.

Aproape că nu îl vedeam, dar simţeam că e minunat. S-a oprit între noi şi monstrul a dispărut. Nici nu s-a uitat la mine, a plecat. «Ce înseamnă asta? De ce gonea după mine?»
Şi iată că sunt luată de subsuori din dreapta şi din stânga. Nu văd pe nimeni, dar sunt purtată ca o arestată. După moarte, omul e lipsit nu numai de trup. În acea lume nu vrei să mergi, vrei să fugi, să te ascunzi, însă nu poţi. Avem libertate numai aici, şi eşti liber să-ţi câştigi iadul sau raiul – însă numai aici, dincolo este prea târziu…

Simţeam că zbor tot mai jos, parcă s-ar fi deschis sub mine scoarţa pământului. Mă trezesc la capătul de sus al unui hău. «Priveşte!», mi s-a spus. Am privit – şi m-am tras înapoi de groază. Milioane de oameni! Ca sardelele în cutie. Tânguiri, plângeri, gemete. Pe fundul foarte adânc, oameni de toate culorile. Ei… se uşurează unii pe ochii celorlalţi. Ce putoare nesuferită!

Întreb: «Cum au ajuns aici? Cum pot fi izbăviţi?»
Răspunsul: «Aici sunt patimile omeneşti.»
« Cum adică, patimile?»
«Perverşii, curvarii, adulterii, pedofilii, homosexualii…» Eu nici toate cuvintele acelea nu le ştiam atunci. Mi s-a spus: «Au primit ceea ce au meritat.»

După aceea m-am trezit într-un alt loc. Nişte construcţii cenuşii ca nişte barăci, asemenea unor cocini. O uşă era deschisă. Înăuntru – o mulţime uriaşă de oameni. Înghesuiţi unii în alţii. Feţe lipsite de zâmbet, obosite, inexprimabil de triste.

Şi atunci a răsunat un Glas.Tunător şi neobişnuit de solemn. Parcă venea din ceruri, chiar dacă cer nu era în locul acela, ci doar o boltă din piatră. De acel glas toţi se cutremurau. Oamenii au încremenit cu capetele ridicate. Glasul a rostit un nume… Totul în mine a fremătat, în inimă am simţit durere. Am priceput că îi dau drumul celei pentru care s-au rugat. Înseamnă că dacă în neam este un rugător, încă nu este totul pierdut…
Am căzut în genunchi. Mi-au dat lacrimile. Oamenii aceia plângeau de asemenea – plângeau şi aşteptau să fie sloboziţi. Ei aşteaptă de la o generaţie la alta, până la Judecata de Apoi. Cutare a fost iertat. Pe cutare l-au scos prin rugăciuni. Este mântuire şi aici….

După aceea m-au dus din nou jos. Înaintea noastră parcă s-ar fi desfăcut o perdea din stâncă, şi am simţit o arşiţă înfricoşătoare. Acolo, în penumbra cenuşie, într-un cazan de piatră, fierbea ciorbă. Ciorbă omenească vie. O mulţime de nedescris. Capetele ieşeau pentru o clipită deasupra pentru a lua o gură de aer, să ţipe, şi îndată dispăreau în văpaia chinurilor. Voiam să fug, să cer ajutor, însă cei osândiţi strigau ei către mine.

Se rugau de cruţare, erau înebuniţi de durere.
«Aici sunt toţi ucigaşii şi vrăjitorii. Cei care pe pământ n-au înţeles preţul veşniciei lor». Multe cuvinte erau de neînţeles pentru mine, căci nu citisem biblia, nu mergeam la biserică – în garnizoană nu era biserică. După etaloanele lumeşti eram bună: nu mă feream de sărăcie, de nici o osteneală.

Cum nu voiam să fierb acolo împreună cu toţi ceilalţi, mă rugam încetişor: «Doamne,  cred… Numai nu aici!»
În cele din urmă am început să ne înălţăm – şi doar atunci am priceput ce este Întunericul şi ce este Lumina. Respiram văzduhul proaspăt, mângâiam cu privirea iarba, arborii, florile. O cântare lină, neobişnuită, răsuna din toate părţile. Parcă un cor de păsări, de glasuri de copii scotea acea melodie. Simţeam că mă înalţ cu duhul, având anumite simţăminte care mă umpleau cu prisosinţă. Exultam ca niciodată înainte, deşi eram îndeobşte un om lumesc, nicidecum duhovnicesc. Cu colţul ochiului am reuşit să văd verdeaţă şi culoarea albastră a uriaşei cupole cereşti. Razele unui luminător necunoscut îmi mângâiau fiinţa  şi mă umpleau de o iubire la care înainte nici nu aş fi putut să mă gândesc. Şi dintr-o dată , o greutate. Un brânci puternic. Mi-am deschis pleoapele îngreunate. Zăceam în pat: înaintea mea stătea în genunchi bărbatul care intrase cu maşina în mine. Mi-a zis cu voce plângătoare:«Vă rog, nu muriţi, vă fac la loc maşina ».

Valentina Romanova a fost moartă trei ore şi jumătate. După aceea s-a întâmplat o minune: sub ochii personalului medical uluit, viaţa a început să se întoarcă în ea. Au început să se simtă pulsul şi respiraţia. Tratamentul a fost îndelungat, dar încununat de succes. Acum Valentina Romanova are 52 de ani şi se simte minunat.