(Fecundarea in  vitro) Este cea mai cunoscutã metodã folositã în cazul infertilitãtii din diverse cauze. Aceastã metodã presupune fecundarea ovulului în afara organismului. Astfel, prin laparoscopie, se preleveazã ovulul de la femeie. Sperma se obtine direct de la bãrbat, fie, în multe cazuri, de la bãncile de spermã, unde materialul seminal este congelat. Pe un teren de culturã se provoacã fecundarea ovulului de cãtre spermatozoizi. Zigotul uman va fi pãstrat la germinat si dupã 36-56 de ore poate fi transferat în uter cu sanse de supravietuire.

Aplicarea acestor tehnici de fertilizare in vitro ridicã o întreagã gamã de probleme, de la cele care tin de stiinta biologicã aplicatã, pânã la cele de naturã eticã, sociologicã sau de drept. Începând cu prelevarea ovulului matur si pânã la nastere, o mare parte din embrionii creati în acest scop mor în diferite stadii ale evolutiei lor. În perioada 1998-1999, în Marea Britanie, peste 70.000 de embrioni umani au murit pe parcursul aplicãrii metodei de fertilizare in vitro (pe aceastã cale s-au nãscut 8.300 de copii în aceeasi perioadã).

În marea majoritate a cazurilor sunt creati mai multi embrioni în eprubetã, cãci, tinând cont de procentul redus de reusitã, nu se poate cunoaste de la început numãrul necesar. Mai multi embrioni sunt transferati în uterul mamei, în speranta cã cel putin unul dintre ei se va implanta cu succes. Necesitatea transferului de embrioni multipli duce la aparitia sarcinilor multiple. Sarcinile multiple realizate prin aceastã metodã artificialã, implicã si reductia embrionarã. Asta înseamnã cã multi embrioni sunt eliminati, ca sã se îmbunãtãteascã sansele de supravietuire ale unuia sau doi embrioni. Actul de eliminare din organism, în mod programat, a unor embrioni reprezintã un avort, un omor. Multi dintre embrionii ce nu sunt transferati în uterul mamei constituie rezerva unui viitor tratament sau a unor experimente. Se cunosc cazuri când embrionii, aflati în surplus, sunt utilizati pentru obtinerea de produse cosmetice. În Marea Britanie, în perioada 1991-1998, din cei 750.000 de embrioni, câti au fost creati prin fertilizare artificialã, 237.000 au fost distrusi, iar 48.000 au fost donati pentru cercetare.

Sã adãugãm la acest tablou sumbru faptul cã un procent covârsitor din cei pãstrati pentru fecundare in vitro au murit în diferite faze ale ale evolutiei, pânã la nastere. Se cunoaste cã, în mod real, la nidare, procentul de reusitã este de 1/10 sau 2/10.

Trebuie sã subliniem faptul cã viata umanã începe din momentul conceperii. Acesti copii micuti, abia conceputi, sunt ”cei mai mici” frati si surori ai nostri. Si în acest sens sunt spuse cuvintele Mântui-torului:

”Adevãrat zic vouã, întrucât ati fãcut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, mie mi-ati fãcut.”

Diagnosticul prenatal

Tehnicile moderne permit aflarea foarte multor informatii despre viata copilului în uter. Pe aceastã cale o femeie însãrcinatã poate fi pusã în gardã asupra eventualelor malformatii ale fãtului. Cel mai frecvent test de diagnostic este amniocenteza, care se realizeazã dupã a 16 – a sãptãmânã de sarcinã. Metoda constã în introducerea unui ac subþire prin peretele abdominal, sub ghidaj ecografic, extragerea unei mici cantitãti de lichid din sacul amniotic din uter si examinarea celulelor fãtului recoltate.

O altã metodã este tehnica esantioanelor cu vilozitãti corionice si se realizeazã la a 11-a sãptãmânã de sarcinã. Ea constã în analizarea cromozomilor din celulele prelevate din placentã, prin biopsie.

Ceea ce trebuieste scos în evidentã este cã motivul principal pentru care se recurge la diagnosticul prenatal nu este aflarea datelor necesare unei nasteri fãrã riscuri, ci identificarea deficientelor genetice. Pericolul unor eventuale malformatii îi determinã pe pãrinti sã avorteze copilul.

Ceea ce nu se stie foarte bine este cã oricât de perfectionate ar fi tehnicile de diagnostic, rezultatul nu este niciodatã sigur, iar riscurile sunt multiple. În urma acestor interventii, care presupun pericolul întepãturii cu acul în timpul punctiei, multi copii au rãmas mutilati. Studii recente aratã cã testele de diagnostic (chiar amniocenteza) au o anumitã influentã asupra dezvoltãrii membrelor copilului. Pot suferi, bineînteles, infectii cauzate de punctie, si femeile. În Marea Britanie, testele cu vilozitãti corionice produc o ratã a pierderii de sarcinã între 2-5%.

Deci, în primul rând, trebuie sã retinem cãci cu toatã tehnica înaltã, un astfel de diagnostic este departe de certitudine si de multe ori copilul depistat cu handicap poate fi în realitate sãnãtos.

Sursa: ”O viziune asupra vietii” de L. Ciochinã si C. Iftime.