Aceasta este mărturia lui Verity Swayne, mamă a 4 copii,
care povestește ce a simțit și prin ce a trecut după ce a aflat că cel de al
patrulea copil, o fetiță, are sindrom Down.
În urmă cu 2 luni am urmărit
un interviu în care se discuta despre etica avorturilor eugenice (avorturi
selective în urma dizabilităților constatate la făt). Am fost inițial supărată
atunci când moderatorul a pus întrebarea de ce ar vrea cineva să aibă un copil
cu dizabilități severe, însă mi-a amintit imediat de propria mea furie și
ignoranță atunci când eu și soțul meu am aflat că vom avea un copil cu sindrom
Down.
Mi se împlinise deja visul de
a deveni soție și mamă. Fusese cea mai frumoasă parte din viața mea să ma dedic
total familiei noastre. Ne rugasem mereu pentru copiii noștri să fie perfecți
și sănătoși și, deși mă doare să o spun, îl implorasem zilnic pe Dumnezeu
rugându-mă să nu am copii cu nevoi speciale, copii cu sindrom Down.
Îmi doream și credeam că merit versiunea mea pentru o viață perfectă, lipsită de probleme. Așa că atunci când am aflat în luna a 5-a de sarcină că Belinda este un copil cu sindrom Down, m-am simțit speriată și trădată de Dumnezeu. „Doamne ți-am cerut un copil sănătos și nu m-ai ascultat” este ceea ce am gândit atunci” (Nu este ceea ce gândim uneori când nu primim ceea ce ne dorim?).
Într-o anchetă realizată de PRO TV, un polițist de la Combaterea
Crimei Organizate afirmă că jumătate din cazurile de trafic de persoane
care i-au trecut prin mână anul acesta au vizat fete minore.
Multe din ele nu sunt răpite, ci recrutate prin metoda lover-boy
(„iubitul”), povestesc victimele care au reușit să scape și rudele
victimelor. Redăm ai jos un extras dintr-un raport oficial care prezintă
metoda de recrutare și profilul psiho-social al victimelor.
„Lover-boy-ul este acel bărbat care, în mod intenţionat, se
foloseşte de ataşamentul emoţional al unei femei, cu scopul final de a o
determina să se prostitueze. Lover-boy-ul acţionează în scopul
deţinerii controlului absolut asupra victimei, pentru ca aceasta să îi
îndeplinească cererile. Fata, de fapt, se îndrăgosteşte de acesta, fără
să realizeze că el o controlează. De cele mai multe ori, după un timp
limitat, el va inventa datorii sau „obligații” pentru a căror rezolvare
ea trebuie să se culce cu unul dintre prietenii lui, căruia el ii
datorează bani, sau cu o altă persoană, pentru a obține bani. Pentru
ea, a accepta înseamnă a-și salva „iubitul”, însă pentru el este doar o
afacere.
Trebuie
precizat şi că toate aceste etape se derulează într-un ritm accelerat,
ceea ce împiedică, oarecum, victima să conştientizeze situaţia în care
se află.
Pentru realizarea scopului propus, lover-boy-ul foloseşte anumite tehnici, cum sunt:
– lover-boy-ul are întodeauna un aspect îngrijit, este bine îmbrăcat şi
vorbeşte frumos. Este, de obicei, o persoană la care fata nu ar fi
visat, astfel că în momentul în care el o abordează, este ca şi cum
visurile ei au devenit realitate.
– în cele mai multe dintre
cazuri, lover-boy-ul are în spatele său o întreagă reţea criminală,
astfel că acesta are permanent acces la bani. El se foloseşte de cadouri
scumpe pentru a o curta pe fată. În acelaşi timp, aceste cadouri
reprezintă şi o garanţie a relaţiei, pentru că nu poţi părăsi cu
uşurinţă o persoană care-ţi dăruieşte lucruri scumpe. De altfel, pentru
multe dintre fetele recrutate printr-o astfel de metodă, toate aceste
reprezintă un bilet de acces către o lume inaccesibilă până la acel
moment.
– lover-boy-ul, de obicei, creează o relaţie de
dependenţă, în care fata ar face orice pentru el. El se foloseşte de
sentimentele ei pentru a o controla, pentru că ea nu este suficient de
matură pentru a-şi da seama de ce se întâmplă. Ceea ce consideră ea a fi
dragoste este, de fapt, un control/o conducere a ei în direcţia aleasă
de el. Asta face extrem de dificilă o eventuală plecare a ei. Ea îl
iubeşte cu adevărat şi depinde de el. Emoţiile ei fiind foarte
puternice, ea nu poate conștientiza ceea ce i se întâmplă. În timp, ea
ajunge să practice prostituţia şi fiind prinsă în jocul traficului, fie
îi este foarte greu să scape din mâinile traficanţilor, fie se simte
atât de ruşinată faţă de familia şi prietenii săi, ca nu ar putea să se
mai întoarcă vreodată la ei.
Din analizarea unor cazuri
monitorizate de Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane din
România, în ceea ce priveşte profilul persoanelor vulnerabile a fi
recrutate printr-o astfel de metodă, s-au conturat următoarele ipoteze.
În majoritatea cazurilor, recrutarea se face de către o persoană
necunoscută victimei, iar atenţia este îndreaptă către persoane minore,
al căror discernământ este încă în formare, de sex feminin, cu un nivel
de educaţie scăzut şi provenind din familii cu posibilităţi financiare
reduse, monoparentale sau biparentale. În ceea ce priveşte familiile
biparentale, trebuie precizat că, în cele mai multe dintre situaţii,
vorbim despre acele familii caracterizate de lipsa implicării parentale
în viaţa copiilor, cu relaţii tensionate, violenţă domestică, consum de
alcool sau stupefiante, per ansamblu, despre un mediu care-l determină
pe minor să vadă viaţa promisă de lover-boy, de multe ori, ca o
modalitate de evadare. Astfel se remarcă importanţa mediului familial, a
stării materiale, precum şi a nivelul de educaţie în ceea ce priveşte
vulnerabilizarea la trafic prin această metodă.”
Când s-a născut medicii i-au spus părinților lui Buddy Wood că fiul
lor, diagnosticat cu sindrom Down, nu va apuca vârsta de un an. Buddy
s-a încăpățânat însă să-i contrazică pe medici și nu numai că a trecut
de vârsta de un an, ci a împlinit recent 65 de ani, motiv pentru care
familia și prietenii i-au organizat o petrecere și o ședință foto.
Fotografiile au fost făcute atunci când Buddy, care locuiește în
Florida, și-a vizitat familia în Virginia.
Nepoata lui Buddy a avut ideea cu ședința foto și a invitat cu această ocazie un băiețel, Sutton, tot cu sindrom Down să i se alăture unchiului ei. După cum se vede în pozele alăturate a fost o ședință foto reușită. Într-una din poze Buddy și micuțul Sutton țin în mână o pancardă cu mesajul ”THE LUCKY FEW” – „Puținii Norocoși”.
Peanut
Butter Falcon, un film independent ce îi are ca
protagoniști pe Shia LaBeouf și pe tânărul actor Zach Gottsagen, care suferă de
sindromul Down, a făcut o impresie foarte puternică la Hollywood. O rescriere a
poveștii clasice Huckleberry Finn,
filmul a fost foarte bine primit de o mare parte a criticii și există zvonuri
potrivit cărora Gottsagen ar putea fi nominalizat la Oscar – ceea ce ar
reprezenta o realizare în premieră pentru actorii cu sindrom Down. Dar filmul a
făcut mai mult decât să câștige recunoaștere; potrivit lui LaBeouf, relația cu Zach
Gottsagen i-a salvat viața.
Într-un interviu cu Cathy Newman de la
Channel 4, un post de televiziune din Marea Britanie, LaBeouf a explicat că industria
filmului îl epuizase, dar această peliculă a fost altceva decât ceea ce făcuse
până atunci. „Nu am lucrat niciodată cu un actor ca el”, a recunoscut. „Nu mai
fusesem niciodată implicat într-un proiect ca acesta. Am simțit că va fi o
experiență cu adevărat eliberatoare, și ca să fiu destul de sincer, la început am
fost îngrozit. Știam că el va fi vioara întâi, știți, și eu îl voi acompania.
Dacă el avea să se ducă la stânga, și eu trebuia să merg la stânga. Nu mai fusesem
niciodată în situația în care atât de multe lucruri depindeau de a rămâne
deschis, de a reacționa și de a asculta un alt interpret. Înainte am fost
destul de egoist în ceea ce privește alegerile pe care le-am făcut și modul de
a lucra.”
El a explicat în continuare că Zach Gottsagen „l-a îmblânzit”: „Îmi pierdusem inocența. Iar caruselul în care trăiam își pierduse farmecul. Dar, când am reintrat în joc alături de cineva care venea din afara acestui carusel, jocul a devenit din nou interesant pentru mine.”
Troy Griffith, un broker de împrumuturi ipotecare din comitatul
Forsyth, statul american Georgia, este un mare iubitor de muzică
country, care atunci când a combinat marea lui pasiune cu dragostea
pentru fiica sa a reușit să emoționeze o mulțime de oameni. Troy a
înregistrat piesa ”Ten by Twelve” („10 pe 12”), în care este vorba de
fiica lui cu Sindrom Down. Piesa, compusă de Germain Brunet, a adunat
deja mii de vizualizări.
Cântecul descrie bătăliile pe care a fost nevoită să le ducă încă de
la naștere Lily, fiica lui Troy, începând cu cele 5 săptămâni pe care
le-a petrecut în secția terapie intensivă neonatală luptându-se pentru
viață. „Am vrut să împărtășesc lumii dragostea mea pentru Lily și să
arăt prin ce trec în fiecare zi familiile cu nevoi speciale.”
Inițial, Troy a înregistrat melodia într-un mic studio, dar după ce a
captat atenția publicului, piesa a fost produsă gratis la Studioul
Blackbird din capitala muzicii country Nashville, care este deținut de
superstarul country Martina McBride. Cântecul „10 pe 12” spune
povestea lui Lily, iar titlul se referă la măsura (10 pe 12 picioare,
adică 3 pe 4 metri) a camerei de la terapie intensivă în care fiica lui
Troy a dus lupta pentru a supraviețui în această lume. Apoi, de fiecare
dată când Lily are de dus o bătălie, cum ar fi să facă față
bullyingului din partea colegiilor de școală sau să depășească vreun
obstacol specific celor cu Down, aceasta revine în „camera de luptă 10
pe 12 (3 pe 4)”.
Pe măsură ce cântecul a devenit tot mai popular, planurile lui Troy au devenit mai ambițioase și intenționează să folosească melodia la strângerea de fonduri pentru organizațiile care sprijină copiii cu nevoi speciale. Troy spune că „10 pe 12” este un omagiu nu numai pentru copiii cu Down, dar și pentru alți copii cu nevoi speciale cu ar fi cei cu autism sau cancer. (articol de aici)
Sub impresia unul film documentar despre traficul de persoane,
care a fost realizat în septembrie la Caracal, părintele Dan Damaschin a postat
pe o rețea de socializare un mesaj despre responsabilitatea familiilor
și comunităților de a crește și educa oameni integri, pentru a opri
disoluția morală și corupția din societate. Redăm mai jos textul lui.
Un copil de 10 – George
Toată lumea a stat o vară întreagă cu sufletul la gură așteptând vești de la Alexandra din Caracal.
Urmărind zilele trecute filmul documentar al Evgheniei Kironaki de la În Premieră, ,,Trafic la nivel înalt”,
am înțeles și eu, la fel ca mulți dintre dumneavoastră, că peștele de
la cap se împute. E tare tare dureros să vezi cum în spatele unor
indivizi fără scrupule, lipsiți de școală și de Dumnezeu, se află
oameni școliți la cel mai înalt nivel, care, fie coordonează, fie
profită, fie sunt corupți de rețelele de trafic și de prostituție.
Dragilor, o țară fără femei și bărbați integri, care să dea naștere
unor urmași sănătoși la suflet, minte și trup,o țară cu oameni plătiți
împărătește ca să ne apere de răufăcători, dar care devin ei înșiși
prădători, o țară în care lașitatea și indiferența oamenilor de rând,
mulți dintre ei creștini declarați, sunt „virtuți” naționale, nu este
altceva decât un iad pământesc, preambulul unui iad veșnic, de care
sigur nu putem scăpa.
Toată lumea știe că ne ocupăm de 4000 de băieți și fetițe. La
Crăciun vom îmbrăca 5000 ( numai cu mila lui Dumnezeu). Să nu mă
judecați de ce ,,mă bag” în astfel de probleme! Când știi că lângă tine
se află zeci de voluntari și mii de oameni care muncesc și, uneori, nu
dorm nopțile pentru ca acești copii să ajungă oameni mari, gândesc că
vă puteți imagina ce este în inima mea de tată și părinte duhovnicesc
al acestor copii, mai ales atunci când vezi că dispar de acasă mai ceva
ca pe timpul turcilor, doar că, din păcate, noi suntem în vremuri de
pace.
George muncește de mic copil, mai ceva ca un adult. Hărnicia și
calitățile lui intelectuale, vocale și, nu în ultimul rând, fizice (nu
vă gândiți la prostii, fetelor!) l-au ajutat ca, după o școală a vieții
și a Bisericii, să-și dorească o carieră în justiție.
Un copil de 10, așadar, care nu-și dorește altceva decât ca
dreptatea și bunătatea să fie singurele realități în lumea noastră.
Să vă ferească Dumnezeu, pe voi neoamenilor, să ajungeți vreodată în fața lui George al meu cu astfel de potlogării!
Până atunci, George și toți copiii buni ca el, au nevoie de sprijin
serios pentru a ajunge oameni mari. Nu de simulacre și promisiuni
deșarte sau de amânări de plată.
Vă mulțumim oameni buni!
Bunul Dumnezeu să-i ierte pe cei fără de lege și să îi aducă pe calea
dreptății și a bunătății, cu mila Maicii Domnului și a tuturor
Sfintilor, iar pe noi sa ne miluiască cu dragostea și cu pronia Sa!
dr. Christa Todea-Gross este medic primar, vicepreședinte al Federației Pro-vita Ortodoxă
După şase ani de facultate şi alţi trei sau
cinci de rezidenţiat, după multe emoţii la patul bolnavului, la care se
adaugă în final jurământul lui Hipocrat, „armat” cu un stetoscop,
parafă, un halat alb şi cunoştinţele acumulate, medicul, asemenea unui
soldat, îşi va începe lupta cu boala, cu suferinţa aproapelui, oriunde
se află ea, la cabinet sau la spital, pe stradă, acasă sau în „Salvare”.
Cu toate acestea, medicul nu va putea ieşi niciodată
învingător în lupta cu moartea şi suferinţa, fără cea mai puternică
„armă” şi pe care o cunoştea foarte bine Iuliu Haţieganu. „Medicina este
ştiinţa şi conştiinţa încălzite de iubire faţă de oameni”, spunea cel
al cărui nume îl poartă Universitatea de Medicină şi Farmacie din
Cluj-Napoca, la care am avut şi eu bucuria să studiez.
Îmi vine în minte momentul (foarte important pentru orice medic) când urma să depunem jurământul. Ca medic creştin,
m-a încercat o mare nedumerire la auzul primei fraze a jurământului şi
am socotit că este mai bine să rostesc în acest timp rugăciunea „Tatăl
nostru”. Exceptând primul aliniat al jurământului (sunt invocaţi zeii,
căci Hipocrat trăise înainte de Hristos şi nu-l cunoscuse pe Dumnezeul
cel adevărat, dar recunoştea împreună cu discipolii lui autoritatea
supremă a unui Dumnezeu), principiile lui sunt de o morală impecabilă. „Atât
cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute
numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice
daună sau violenţă”, ne aminteşte un aliniat din vechiul jurământ.
Dumnezeu nu ne cere să jurăm, dar ne dă porunci, simple şi mântuitoare.
Ce chemare mai mare poate avea un medic când se dedică slujirii
aproapelui, decât să facă ce-i porunceşte Dumnezeu: „să-l iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dacă medicul nu va tinde măcar spre
acest ţel şi nu va recunoaşte autoritatea supremă a lui Dumnezeu, el nu
mai are nici un temei pentru moralitate. La fel de importante sunt
desigur şi toate celelalte porunci.
În timpul facultăţii, medicul învaţă doar bolile legate de trup, fără nici o referire la suflet
Cred că şi acesta este unul dintre motivele pentru care cel mai traumatizant stagiu este cel din clinicile de psihiatrie, unde medicul se loveşte de o cu totul altă lume. Aici, boala psihică ni se descoperă ca o suferinţă a „psihicului”, fără o afectare „organică”, adică fără suferinţă trupească (cu puţine excepţii). Aici, un student se află în faţa unui paradox: dacă trupul nu este bolnav, atunci cine suferă?
Pe
măsură ce vă începeți profesia de medic, vă încurajez să aveți în minte
scopul ei, prin studierea Jurământului Hipocratic. Jurământul
articulează adevăratul scop al profesiei, îndrumând medicii să furnizeze
tratamente care să se alinieze scopului medicinei și să refuze să ofere
ceea ce contravine acestuia.
Cineva a întrebat-o odată pe Margaret Mead, cunoscut antropolog:
„Care este prima dovadă a civilizației?” Mead s-a gândit o clipă și a răspuns:
„Un femur vindecat.” Ea a arătat nu o piatră de măcinat sau un artefact
religios ori o armă, ci un femur găsit într-un sit arheologic vechi de
15.000 de ani. De ce? Femurul este cel mai lung os din corpul uman;
necesită aproximativ șase săptămâni de repaus pentru refacere. Pentru a
supraviețui unui femur rupt, omul avea nevoie de cineva care să îi ofere
mâncare și băutură, adăpost și protecție fizică timp de mai multe
săptămâni. Astfel, primul indiciu al civilizației este îngrijirea în
timp a unei persoane vătămate, evidențiată printr-un femur vindecat.
Ca studenți la medicină, intrați într-o profesie care își are
originile chiar la începutul civilizației. În lumea antică, doar patru
ocupații erau considerate profesii: educatorii, avocații, preoții și
medicii. Toate acestea se caracterizează printr-o relație de încredere
în care profesionistul se află într-o poziție privilegiată în raport cu
cealaltă parte. Tot ce era necesar pentru a primi această încredere era o
promisiune publică – o profesiune – sub forma unui jurământ.
Peste doar câțiva ani, veți depune, de asemenea, jurământul într-o
vocație a vindecării și îngrijirii. Din păcate, jurământul pe care îl veți depune nu
va fi, aproape sigur, cel scris de Hipocrate, care vreme de milenii a
descris scopul nobil al medicinei și i-a ghidat practicile.
Cu toate acestea, pe măsură ce vă începeți activitatea, vă încurajez să începeți având în minte țelul vostru și să studiați Jurământul lui Hipocrate.
