Skip to content

Asociaţia Provita filiala Gorj

membră a Federaţiei Provita. "Cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt."

Archive

Tag: handicap

DART_1unnamedDART_2

O mamă, doamna Popescu-Crăciun Natalia-Ionela din Văgiulești, Gorj ne solicită sprijinul pentru fiul ei, Liviu, de 15 ani. Persoană cu handicap grav, el ar avea nevoie de un cărucior. Mai mult decât atât, orice ajutor, cât de mic, e de un real folos familiei. Pentru ce le-ar fi necesar și informații suplimentare, tel. 0766.335.681.

3.16.17

http://www.culturavietii.ro/2013/11/13/copilul-cu-deficiente-este-o-greutate-sau-o-bucurie-vietii-bogdan-stanciu/#.U3IXO5BZpdg

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/familia-ortodoxa-nu-contraceptie-marturii/19348-familia-murphy-27-copii

PEARL S. BUCK

by Cat Clark , Feminists for Life, 4 martie 2011, pp. 38-39

Pearl S. Buck, renumita autoare a romanului Pamant bun, credea ca povestea femeilor merita sa fie repetata. In colectia ei de eseuri feministe din 1941, “Despre barbati si femei”, ea scria:

Adevarul nu a fost niciodata spus despre rolul femeilor in istorie: ca oriunde barbatul a mers, acolo a mers si femeia, si ceea ce el a facut, si ea a facut asisderea. Femeile sunt ignorante in ceea ce priveste propriul lor trecut si sunt ignorante in ceea ce priveste importanta lor in trecut. De curiozitate, acum cateva luni am intrebat la intamplare pe mai multe femei cunoscute mie daca au auzit de Elizabeth Cady Stanton. Numai una auzise de numele ei si nu-si amintea nimic mai mult despre ea. Si totusi, numai cu o generatie in urma, Elizabeth Cady Stanton era numita cea mai importanta fenmeie din SUA si chiar, de catre unii, cea mai importanta din lume…

Daca scopul educatiei este sa-i lumineze pe barbati si pe femei unii despre altii, atunci desigur ca istoria trebuie sa fie predata respectand adevarul despre ambele grupuri si rescrisa respectand acest adevar.”

Multi o cunosc pe Pearl S. Buck in calitatea sa de autoare a unor carti bine vandute si premiate, mai ales romane. Autoare a mai bine de saptezeci de carti care abordeaza diferite genuri literare, Buck a fost una dintre cele mai populare romanciere ale secolului XX. Ea a fost prima femeie care a castigat atat Premiul Pulitzer cat si Premiul Nobel pentru literatura si numai una dintre cele doua femei care au castigat Premiul Nobel. Ea a deschis orizonturi noi in opera de fictiune americana, mai ales in ceea ce priveste reprezentarea plina de intelegere si de onestitate a oamenilor, culturii si societatilor din Asia.

Altii o cunosc pe Pearl S. Buck datorita activitatii ei pe plan umanitar si pentru promovarea armoniei intre diverse traditii culturale si rase. Deoarece ea credea ca “testul unei civilizatii este modul in care se ingrijeste de membrii ei neajutorati”, Buck a infiintat mai multe organizatii devotate imbunatatirii calitatii vietii si sanselor oferite copiilor – mai ales refugiatilor si celor alungati de foame si razboi, orfanilor si copiilor saraciti, celor cu dizabilitati si celor bolnavi – ca si altor oameni marginalizati si dezavantajati. Una dintre organizatiile infiintata de ea, “Casa Bine ati venit”, a fost prima agentie internationala de adoptiuni intre rase diferite.

Buck a activat cu devotament in favoarea drepturilor civile, a fost membra pe viata a NAACP si a facut parte din consiliul de conducere al Ligii Nationale Urbane; a fost una dintre membrii activi ai consiliului de administratie al Universitatii Howard. A fost o avocata pasionata in favoarea drepturilor emigrantilor din Asia, a publicat revistta Asia si a infiintat Asociatia Est si Vest. A fost pacifista si si-a exprimat pe fata pozitia in favoarea dezarmarii, fiind de asemenea membra a Ligii Internationale a Femeilor pentru Pace si Libertate.

Putini ar mai recunoaste astazi in Pearl S. Buck, care a fost mama a opt copii, figura publica independenta si lider intre femei, o feminista pentru viata. “Faceti presiuni continui pentru egalitatea umana, nu numai pentru voi, dar si pentru toate acele grupuri carora nu li se acorda egalitate”, a spus ea studentilor de la Universitatea Howard in discursul de sfarsit de an, in 1942. Eforturile neobosite ale lui Buck in calitatea ei de luptatoare pentru cei aflati nevoi au fost depuse atat in favoarea femeilor, cat si a copiilor lor nenascuti.

Desi ea nu inclina sa adopte eticheta de “feminista”, Buck a sprijinit energic Amendamentul pentru Drepturi Egale, intr-o perioada cand majoritatea grupurilor organizate de femei se opuneau acestuia. In calitatea ei de scriitoare, ea a adus la lumina experientele femeilor din alte civilizatii, in calitatea ei de pacifista a criticat efectele devastatoare ale razboiului asupra femeilor, si, in calitatea ei de purtator de cuvant al copiilor, a dovedit o preocupare deosebita pentru tinerele fete, care, adesea, se numarau printre cei mai vulnerabili membri ai societatii.

Credinta de nezdruncinat a lui Pearl Buck in demnitatea egala si in valoarea tuturor fiintelor omenesti si hotararea ei de a sprijini si ajuta pe cei mai vulnerabili membri ai oricarei societati i-au servit drept inspiratie si in adoptarea unei atitudini pentru viata.

Eseul care urmeaza, “Fiecare viata este un dar”, a fost scris catre sfarsitul vietii ei, drept prefata la cartea din 1968 a lui Robert E. Cooke, O alegere teribila: Dilema avortului.

Fiecare viata este un dar

Nota editorului: Limbajul si cuvintele folosite pentru a descrie in mod respectuos persoanele cu dizabilitati s-au schimbat din 1968, cand s-a publicat acest eseu.

In calitate de mama a unui copil intarziat mental din cauza fenilketonuriei, pot sa ma intreb pe mine insumi, in acest moment de reflectie, daca as fi preferat ca ea sa nu se fi nascut. Nu, lasati-ma sa pun intrebarea complet. Daca ar fi fost posibil ca eu sa stiu dinainte ca viata ei va fi handicapata, as fi dorit oare sa fac un avort?

Acum, avand experienta completa a durerii si disperarii traite, raspunsul este “NU, n-as fi facut-o.” Chiar cunoscand totul in totalitate, as fi ales viata si aceasta din doua motive: in primul rand, ma tem de pueterea de a alege intre moarte si viata, aflata in mainile omului; nu vad nici o fiinta omeneasca careia i-as incredinta o asemenea putere – nici mie, nici altcuiva, oricine ar fi el.

Intelepciunea omeneasca, integritatea omeneasca, nu sunt suficient de mari pentru asta. Deoarece fatul este o fiinta deja vie si aflata intr-un proces de dezvoltare, a-l omori inseamna sa alegi moartea mai presus de viata. In care moment ar trebui sa permitem aceasta alegere? Pentru mine, raspunsul este – nici unul, odata ce viata a inceput.

In nici un moment, repet, fie atunci cand viata incepe sau viata se termina, pentru ca noi, care suntem fiinte omenesti nu putem, pentru propria noastra siguranta, sa avem permisiunea de a alege moartea, deoarece viata este singurul lucru pe care il cunoastem. Dincolo de viata este numai credinta si presupunere, dar nu cunoastere. Acolo unde nu exista cunoastere decat despre viata, hotararea privind moartea este un lucru periculos pentru rasa umana.

Odata stabilit acest principiu, am sa trec la al doilea motiv pentru care resping avortul, in propriul meu caz. Viata copilului meu nu a fost lipsita de semnificatie. Intr-adevar, ea a adus mangaiere si ajutor practic multor oameni care sunt parinti ai unor copii intarziati mental sau care sunt ei insisi handicapati.

Este adevarat, ea a facut acest lucru prin intermediul meu, si totusi, fara ea, nu as fi avut mijloacele necesare ca sa invat cum sa accept aceasta durere inevitabila si cum sa fac ca aceasta acceptare sa fie de folos altora.

As fi eu atat de lipsita de inima sa spun ca, din acest motiv, a meritat ca acest copil al meu sa se fi nascut intarziat? Desigur ca nu, dar vreau sa spun ca, desi a fost grav intarziata, viata ei a avut semnificatie si valoare.

Toate acestea pot fi rezumate, poate, spunand ca, in aceasta lume, unde cruzimea predomina in atatea aspecte ale vietii noastre, eu nu as adauga povara alegerii de a omori mai degraba decat de a lasa in viata.

Un copil intarziat, o persoana handicapata, aduce propriul lui dar vietii, chiar si in vietile fiintelor omenesti normale. Acest dar cuprinde invatarea lectiilor de rabdare, intelegere si mila, lectii pe care noi toti avem nevoie sa le primim si sa le punem in practica unul fata de altul, indiferent de ceea ce suntem fiecare.

Pentru acest dar primit de mine din partea unui copil neajutorat, imi exprim recunostinta.

Sursa:

www.feministsforlife.org – Ca si Susan B. Anthony si celelalte feministe americane de la inceputurile acestei miscari, feministele pentru viata de astazi isi imagineaza o lume mai buna, unde nici o femeie nu va fi impinsa de disperare la avort.

http://fantana.wordpress.com/2010/08/27/calugarii-si-copiii-un-film-documentar/

www.culturavietii.ro

În ultima vreme auzim tot mai des despre “avortul terapeutic”. Lăsată în mod intenţionat neclară, definiţia acestuia – în sine un oximoron, căci cum poate curmarea vieţii să fie “terapie”?! – acoperă, pe măsură ce medicina progresează, practic toate cazurile de avort în urma unor malformaţii sau boli depistate, cu mai mare sau mai mică probabilitate, prin examenele genetice prenatale.
Tehnica avortului “terapeutic” este probabil cel mai important semn că selecţia eugenică, deşi interzisă prin lege, a devenit un standard adoptat tacit de o majoritate covârşitoare. Copiii cu diagnostic prenatal defavorabil la trisomia 18/21 (Sindromul Down) sunt avortaţi în proporţie de peste 90%, arată un studiu recent efectuat în Norvegia. Motivul invocat? “Calitatea vieţii”, termen specific utilitarismului (vezi articolul “Introducere în bioetică” pentru definire). Tradiţia exterminării handicapaţilor mintal, practicată pe scară largă de diverse regimuri – spre exemplu cel nazist – nu se deosebeşte de “avortul terapeutic” decât prin aceea că pe atunci nu exista diagnostic prenatal defavorabil, aşa încât pacienţii irecuperabili erau ucişi după naştere. Motivaţia şi metodele însă, au răma aceleaşi: neîntrunirea standardelor schimbătoare ale societăţii.
Într-o lume în care domneşte individualismul şi bunul plac, au ajuns să fie considerate motive de avort “terapeutic” afecţiuni banale şi tratabile precum malformaţii ale vălului palatin sau spina bifida.
Despre ce înseamnă practic avortul terapeutic în România, cu altă ocazie.
Până atunci, la întrebarea care stă pe buzele tuturor un răspuns poate fi cel de mai jos. Extras din nr. 5 al revistei “Familia şi Viaţa”, publicată de Asociaţia “Familia şi Viaţa” din Roman. (B.I.S.)
Vă rog să îmi explicaţi ce sens are viaţa unui om cu handicap sau cu o boală genetică, de ce să trăiască dacă nu poate să facă nimic, nu ar fi fost mai bine dacă era avortat? I.
Orice persoană, indiferent că este sănătoasă sau bolnavă merită să trăiască şi să fie iubită pentru că poartă chipul lui Dumnezeu, chiar dacă nu “produce nimic”. Având grijă de o persoană cu handicap putem învăţa foarte multe, dacă dorim.
Iată ce povesteşte mama unui copil cu boala Down:
“Am învăţat că erai un fiu ca ceilalţi, doar cu probleme diferite.
Când ai spus „mama” am plâns de bucurie, chiar dacă aveai trei ani. Când, clătinându-te pe picioare, ai venit spre mine, am deschis braţele şi am fost fericită, chiar dacă aveai mai mult de patru ani. Şi m-ai învăţat răbdarea.
Când, în acea perioadă nimeni nu te voia, nici şcoala, nici societatea, am învăţat să fiu umilă, surâzătoare, gentilă, pentru că cineva îţi făcea o glumă. Şi m-ai învăţat umilinţa.
Când lumea începea să se intereseze de tine şi de cei ca tine, am început să lupt şi lupt încă, pentru ca tu să fii acceptat. Şi m-ai învăţat să lupt.
Când, în fine, alte mame visau pentru fiii lor primul loc la şcoală, în carieră, în societate, eu mă mulţumeam cu micile tale progrese. Şi m-ai învăţat să doresc pentru fiii mei fericirea, nu bogăţia şi succesul.
Şi când a venit mătuşa să locuiască aproape de noi, înăsprită de nenorocirile sale, cu un caracter imposibil şi insuportabil, singură, datorită golului creat de rude în jurul ei, şi incapabilă de a sta singură, încă o dată viaţa ta s-a demonstrat nu utilă, dar necesară: pentru douăzeci de ani tu i-ai ţinut companie, zi după zi, suportând firea sa despotică, uneori agresivitatea sa, voindu-i binele, îndulcind momentele sale triste, făcând-o să surâdă cu ieşirile tale paradoxale. Pentru douăzeci de ani ai dat un scop vieţii sale, un ritm zilelor sale, o motivaţie gesturilor sale.
Când ea a murit, te-am readus acasă la noi. Tatăl tău şi cu mine, cu maturitate, am cunoscut o sensibilitate nouă, o înţelegere cum niciodată nu a fost înainte: şi toţi am petrecut o ultimă vacanţă fericită, cea mai frumoasă din toată viaţa noastră. Apoi a venit boala şi moartea tatălui tău.
Când m-am întors disperată de la cimitir, te-am găsit din nou pe tine, acasă, tu care nu ştiai nimic, care înţelegeai puţin, dar care „simţeai”, datorită acelei misterioase sensibilităţi pe care o ai, că ceva teribil s-a întâmplat. Şi pentru tine am reînceput mai întâi să supravieţuiesc, apoi chiar şi câte puţin, să trăiesc: pentru tine am reînceput să lucrez, să lupt.
Tu eşti însoţitorul meu: dacă am încă o mângâiere, dacă am încă o îmbrăţişare, dacă cineva încă îşi aminteşte că nevoia de tandreţe nu are vârstă, ţi-o datorez ţie. Dacă reuşesc încă să ofer fericire cuiva, acesta eşti tu, căruia îţi trebuie atât de puţin pentru a fi fericit”.

ProvitaTV.ro este un canal video dedicat filmelor documentare şi clipurilor/spoturilor care promovează valorile pro-vita, atât producţii româneşti cât şi internaţionale (cele mai multe cu traducere în limba română).

Filmele abordează subiecte precum respectul pentru viaţă, avortul, eutanasia, reproducerea asistată, transplantul de organe, handicapul, clonarea, ingineria genetică, terapia cu celule stem etc.

Realizatori: Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi, Filiala Bucureşti. Pentru a ne contacta clic aici.

Limitare a responsabilităţii: Întreg conţinutul ProvitaTV.ro este oferit gratuit, în scop exclusiv informativ şi educaţional. Organizaţiile interesate în a obţine copii ale acestor documentare pentru propriile campanii sunt rugate să ne contacteze.

http://www.provitatv.ro/2010/08/documentare-pro-vita-romanesti/

Exemple

May 29

Vă prezentăm două exemple în care copiii, deşi handicapaţi, nu au fost avortaţi:
La concursul ”Mama şi bebeluşul anului” care s-a ţinut la Londra, juriul a desemnat ca fiind câştigătoare pe Jane Tippet şi fiica acesteia, Sophie. Cu toate că Jane ştia că fetiţa ei se va naşte cu anomalia numită ”hidrocefalie (exces de lichid în cutia craniană) a adus pe lume acest copil cu mare dragoste. Imediat după naştere, Sophie a fost luată în îngrijirea medicilor şi tratată astfel încât, ea a devenit un copil aproape normal.
În 1988 Marele premiu pentru Literatură al Marii Britanii a fost decernat lui Christopher Nolan (22 ani) pentru cea mai bună lucrare a anului precedent. În această carte autorul descrie primii ani ai copilăriei sale. De la naştere el suferă de paralizia membrelor, iar pentru a putea scrie cartea, s-a folosit de un condei montat în frunte. Deoarece Nolan este aproape surdo-mut, cuvântul de mulţumire pentru premiul acordat a fost citit de mama sa. În această cuvântare Nolan se pronunţă împotriva fiecărui avort, căci fiecare copil are dreptul la viaţă.

(”Cuvânt despre avort” de Pr. Ioan).

Date fiind aceste informaţii ne putem pune întrebările urmatoare:
Dacă într-adevăr copilul este handicapat, oare, îl ajutăm omorându-l?
Oare, dacă unui copil de o anumită vârstă i se întâmplă un accident şi devine handicapat îi facem la fel?
…Credem că părinţii îl vor iubi şi îl vor ocroti şi mai mult! Şi mai credem că, tot aşa, un copil nenăscut, diagnosticat cu boală sau handicap, are nevoie de dragostea şi ocrotirea părinţilor mai mult chiar decât un copil normal.
În cadrul unei conferinţe în care se dezbătea problematica avortului a venit de la o persoana din sală întrebarea: ”Nu este mai bine să avorteze mama decât să nască un monstru?” şi răspunsul medicului care susţinea conferinţa a fost unul deosebit: ”Nu există vreun copil care să fie monstru. Ci copilul este copil. În general copiii cu handicap au o afectivitate deosebită…au o dragoste si o inocenţă mai mare chiar decât la copii normali. Monştrii sunt cei ce vor să îl ucidă….Ca să nu mai vorbim de câte ori s-au înşelat medicii când au spus mamelor însărcinate că vor avea probleme copiii pe care îi vor naşte!…”

http://savatie.trei.ro/savatie/despre_soarta_pruncilor_cu_handicap_morti_prematur.htm