Vezi continutul

Asociaţia Provita filiala Gorj

membră a Federaţiei Provita. "Cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt."

Arhiva

Tag: maica domnului

Mai spunea Părintela Arsenie: ”Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama: -De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: -Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană”.
Altădată ne-a spus: ”Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: ”Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătescă fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. După ce-am terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam (să se călugărească -n.n), mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi:
-O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!” De aceea a fost Părintele Arsenie omul lui Dumnezeu, pentru că a fost cerut prin rugăciune, crescut cu rugăciune.

Şi spunea Părintele: ”De ce nu faceţi şi voi la fel?! Dar care din voi se roagă când sunteţi însărcinate: Doamne, dă-mi un copil bun, cuminte, care să-ţi slujească Ţie; pentru tine Doamne? Care din voi aţi citit în timpul sarcinii Acatistul Maicii Domnului şi alte cărţi bisericeşti? Voi ziceţi că nu aveţi timp să vă rugaţi. Cereţi la Maica Domnului şi la Domnul Iisus Hristos şi vă vor da. Dacă nu faceţi rele, vă iese şi copilul aşa cum îl doriţi”.
Apoi, unei femei căreia îi murise copilul atins de un tren i-a spus: ”Ştii de ce l-a atins trenul? Pentru că l-ai iubit mai mult decât pe Maica Domnului. Întâi trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu şi apoi pe copil”. Altei femei i-a spus: ”Tu vii şi te plângi că copilul tău e beţiv, dar atunci când aţi zămislit copilul, soţul tău era beat”, iar alteia care se plângea că are un băiat hoţ i-a spus că şi ea a furat când era însărcinată cu el. (Miloşan Violeta, Recea)

Eu şi soţul meu am fost chemaţi la Moscova prin telegramă de sora mea Prascovia, care lucra ca şi chirurg la secţia nr.4 a spitalului Kremlinului. Când am apărut, ea s-a bucurat nespus:
– Ce bine că aţi venit la timp. Vă voi da nişte indicaţii şi dispoziţii. Mâine seară la ora 8 voi muri.
Ne-am uitat la ea cu mare teamă şi părere de rău, gândindu-ne că nu mai este în toate minţile, deşi în exterior Prascovia arăta ca de obicei. Spre mirarea noastră, ne-a destăinuit următorul lucru:
– Să nu vă miraţi de ceea ce vă voi povesti, ci să trageţi singuri concluziile pentru voi înşivă. Ştiţi că nu fac parte din rândul fanaticilor visători, dar faţă de întâmplarea care a avut loc, chiar şi mie îmi îngheţă sângele în vine.
Fac o paranteză. Sora mea – medic emerit al URSS, veteran de război – a fost chirurg pe front şi a văzut moartea în fiecare zi. După război a continuat să lucreze ca şi chirurg în spital. Era atee convinsă şi pe toţi credincioşii îi socotea oameni reduşi, zicând că ”pentru ei plânge în prostie”. Şi dintr-o dată, o asemenea declaraţie neaşteptată din partea ei… Cu cinci ani în urmă i s-a făcut operaţie datorită unei tumori maligne la sân şi ea, medic fiind, a înţeles că viaţa i se stinge cu fiecare zi, deoarece boala progresa. Şi la un moment dat a avut un vis. Se afla într-un loc necunoscut. Brusc a văzut în faţa ei o Femeie înaltă şi dreaptă, îmbrăcată în veşminte lungi, care stătea cu spatele la ea. Chipul nu i se putea vedea, iar în jurul capului avea o aureolă strălucitoare, de parcă soarele lumina natura din jur. Şi atunci Prascovia a auzit un glas:
– Vrei să mai trăieşti? Roag-o pe Ea!
S-a uitat în jur – nu era nimeni.
– Cine ar putea fi? – a gândit.
Căci tocmai să trăiască îşi dorea. Şi a început să se roage:
– Femeie! Lasă-mă să mai trăiesc!
Dar femeia parcă nu auzea. Atunci a răsunat din nou glasul cel tânăr:
– Roag-o!
Prascovia a repetat:
– Femeie, lasă-mă să mai trăiesc, fiul meu încă nu s-a realizat în viaţă!
Dar aceea tăcea. Şi numai glasul repeta mereu:
-Roagă-te! Roag-o pe Ea!
Iar Prascovia i-a răspuns glasului pe un ton răstit:
– De ce să mă rog, Ea nici măcar nu îmi dă atenţie!
-Dar tu roag-o. Ea este atotmilostivă!
Şi Prascovia a început iarăşi să se roage. Şi deodată a auzit un glas blând, încet:
– Dar tu nu crezi în mine!
– Voi crede – s-a jelit Prascovia. De acum încolo voi crede!
– Atunci e bine – a răspuns Femeia. Îţi voi mai da întocmai cinci ani de viaţă, vei aranja treburile fiului şi îţi vei duce traiul pe pământ în fapte bune şi în pocăinţă. Îmi este milă de voi toţi. Umblaţi pe pământul meu, respiraţi harul, dar în cămara lui Dumnezeu nu păşiţi. La biserici nu mergeţi şi nu vă rugaţi… Nu slava omenească are preţ ci slujirea înaintea Domnului. În pace trebuie să trăiţi pe pământ, dar neamurile toate luptă. Domnul pacea v-a adus-o, dar voi nu înţelegeţi…
Prascovia s-a trezit şi a plecat în fugă la biserică. Şi-a cumpărat carte de rugăciuni şi a aflat ce înseamnă spovedania, împărtăşania, maslul şi cum este corect să se închine. Nu a mai lipsit de la nici o slujbă dumnezeiască. Ore întregi nu se ridica din genunchi, stând la icoana Maicii Domnului. În această perioadă fiul ei s-a orânduit iar ea şi-a pus în ordine toate treburile pământeşti. Boala, după cât se părea, bătea în retragere. Prascovia s-a căit adânc înaintea Domnului pentru păcatele ei ( mândria şi iubirea de sine) pe care le-a săvârşit prin lipsa de înţelegere, prin nedorinţa de căuta adevărul. Celor credincioşi le-a cerut iertare şi a înţeles că, în general, credinţa este darul lui Dumnezeu.
Cea atotmilostivă – Maica Domnului –  i-a descoperit adevărul şi i-a dat timp pentru pocăinţă şi curăţire.
   ”Fiecare are dreptul să aleagă binele sau răul. Şi, potrivit cu alegerea făcută, suntem apoi judecaţi”  – şi-a încheiat ea povestirea.
Prascovia ne-a poruncit să-i pomenim pe toţi cei vii în biserici şi mânăstiri, să dăm pomelnice ”pentru sănătate”, iar pentru cei răposaţi să dăm pomelnice ”pentru odihna sufletului”.
– Să nu îmi puneţi monument funerar – a spus ea – ci o cruce simplă şi să semănaţi flori. Să îngropaţi fără fast trupul meu şi să nu-mi faceţi pomeni gălăgioase. Acestea  nu  mă  vor  ajuta. Mai  bine  duceţi merindele la biserică, acolo se şi face pomenirea. Eu am lăsat din timp moştenire la mânăstiri ceea ce am putut din averea mea. Sufletul va avea nevoie pe lumea cealaltă de ”ajutorul lor grabnic”. Vă rog să nu mai beţi băuturi alcoolice tari. Mai bine beţi puţin vin de casă. Să vă închinaţi peste tot şi să închinaţi totul: şi mâncarea, şi locuinţa, şi patul. Să nu uitaţi nici o clipă de Dumnezeu. Eu uitasem, păcătoasa.
Noi o ascultam şi nu înţelegeam ce se întâmplă cu ea. Oare îşi pierduse, într-adevăr, minţile?… Era cu totul alta faţă de cum era înainte. Claritatea vorbirii, a privirilor, blândeţea, sinceritatea şi chiar însufleţirea se observau în cuvintele ei.
După cât se părea, din Prascovia ieşea lumina caldă a binelui, a iubirii şi a iertării.
Până să ne gândim la ceea ce avea să ne aducă următoarea ”zi a despărţirii”, ne-am ocupat cu treburile noastre zilnice, iar clipa fatală se apropia. Sora mea era la fel, pe deplin conştientă. Mânca, se ruga, citea Psaltirea. Începuserăm deja să ne gândim la drumul de întoarcere – ea, chipurile, mai avea cinci ani de trăit… Când, deodată, exact la ora indicată ea a început să se agite, s-a ridicat puţin din pat, a tras cu zgomot aer în piept, a expirat şi… i-am văzut deja trupul neînsufleţit, care se răcea şi nu mai simţea nimic. Un ţipăt de groază a izbucnit din pieptul meu. Cele văzute în vis deveniseră realitate…
Am făcut totul aşa cum ne-a poruncit. Ne-a fost ruşine pentru faptul că ne-am îndoit. Noi, ”cei absurzi”, am avut ceva de învăţat. Căci moartea nu ocoleşte pe nimeni – acest lucru este inevitabil pentru fiecare. Dar, atâta timp cât trăim, suntem îndârjiţi în necredinţa noastră nestăpânită, în mândrie şi suntem convinşi că oamenii pot face totul. Nimic nu putem face, toate sunt în puterea lui Dumnezeu – şi a milui, şi a pedepsi.
Trebuie doar să ne folosim corect de viaţa pământească vremelnică pentru a dobândi viaţa veşnică. Atunci când Domnul ne cheamă, nu mai putem face nimic. Aici, pe pământ, avem posibilităţi nelimitate pentru curăţirea sufletului şi a trupului.

( ”Minunile vremurilor din urmă” – Editura Egumeniţa 2005)

Aţi auzit de legea atracţiei universale? Este acea putere cosmică ce face să se garanteze şi să se menţină ordinea lumii.
Şi în sufletele omeneşti Dumnezeu a rânduit o forţă asemănătoare, de atracţie: este legea iubirii.
Împlinirea acestei legi universale omeneşti, a atracţiei prin iubire, se face prin căsătorie, când omul lasă pe tatăl său şi pe mama sa şi se uneşte cu femeia sa pentru viaţa întreagă, alcătuind un singur trup, o singură voinţă, acelaşi destin. După ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni şi i-a aşezat în raiul pământesc, după ce i-a binecuvântat, le-a zis: ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”

Este cea dintâi poruncă pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Său pământesc, cea dintâi îndatorire rostită către Adam şi Eva şi prin ei tuturor urmaşilor lor: rodnicia vieţii, înmulţirea.
Dacă privim cu atenţie firea omului, vedem că însăşi întocmirea ei ne arată scopul naşterii de copii. Constituţia fizică şi morală a bărbatului şi a femeii sunt indicaţii în acest sens.

Bărbatul reprezintă forţa, spiritul de iniţiativă, curajul. Destoinicia lui în lupta aspră pentru câştigarea existenţei, spiritul său întreprinzător şi neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut şi siguranţă celor pe care îi va aduce la viaţă, celor mici şi neputincioşi.
La rândul său, femeia reprezintă gingăşia, răbdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfă, calităţi admirabile, necesare pentru ocrotirea şi creşterea tinerelor vlăstare. Trupul soţiei este o dovadă a chemării ei de a fi mamă, de a naşte şi alăpta. Sensibilitatea femeii pare că este o pregătire pentru ceasurile de veghe lângă leagănul celor sosiţi pe lume. Răbdarea ei este o garanţie pentru dificultăţile pe care le presupun îngrijirea şi educarea unui copil.
Iar dacă se împlineşte scopul primordial al căsătoriei, naşterea de prunci, cât de mult şi de frumos se desăvârşeşte viaţa soţilor… Dacă avem două pietre pe care le legăm cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legătura lor ci formează o unitate de nezdruncinat. Pe când, dacă le aşezăm una lângă alta şi nu le legăm cu mortar la o simplă atingere ele se desfac, se despart.

Aşa e şi cu viaţa în căsătorie. Soţii fără copii nu sunt uniţi perfect. ”Cimentul” puternic al vieţii conjugale este copilul. El asigură măreţia iubirii, trăinicia casei, el face să se întemeieze pe stâncă de granit nădejdile de mâine ale celor doi. Cine împlineşte porunca ”Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi”, se împărtăşeşte de o mulţime de binefaceri, după cuvântul Scripturii care zice: ”De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, toate binecuvântările vor veni asupra ta şi se vor împlini cu tine”. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intră în căminul conjugal. Când Ana, mama prorocului Samuil, a zămislit şi se pregătea să nască, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne înfăţişează starea ei de fericire cu aceste cuvinte: ”Dumnezeu şi-a adus aminte de ea”. Ce frumoase cuvinte!…

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de îndepărtare de la comuniunea cu izvorul vieţii. Pe când zămislirea şi naşterea de prunci sunt o binecuvântare dumnezeiască. O grijă, o providenţă specială o învăluie pe femeie şi o susţine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teamă, de grijă: ”Nu te teme, Marie, iată vei naşte fiu…” Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Iisus în chip supranatural, se înfăptuieşte în chip firesc cu fiecare mamă. Mai facem o comparaţie: după cum lângă Agar din Canaan, refugiată cu un copil în pustie, a fost îngerul lui Dumnezeu care o ocrotea, aşa puterile cereşti veghează lângă mame şi le întăresc pentru măreaţa lor misiune.
Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeşte noi puteri prin naştere. Acest trup începe să înflorească pare că într-o înnoită tinereţe. Sănătatea viguroasă a mamelor cu multe sarcini şi naşteri este un adevăr verificat de multă vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 şi chiar mai multe naşteri care, la vârstă înaintată îşi păstrau vioiciunea şi frumuseţea în toată strălucirea lor. Şi, iarăşi, am cunoscut neveste tinere după numărul anilor, dar îmbătrânite şi secătuite de vlagă înainte de vreme din cauză că au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viaţă din trupurile lor.

În zilele noastre ştiinţa medicală a constatat că fătul care se dezvoltă vreme de luni de zile în sânul femeii nu este atât o ”sarcină”, ci un binefăcător, un oaspete care întăreşte şi desăvârşeşte frumuseţea trupească şi sufletească a mamei. Copilul se prezintă ca o oază în pustie, vine ca un izvor într-un parc veştejit de lipsa apei. Mai mult: tot ştiinţa a arătat că prezenţa fătului în trupul matern este ca o doctorie minunată pentru vindecarea multor boli şi neputinţe ale genului feminin.
În sfârşit, copilul este o binefacere, fiindcă izbăveşte sufletele din păcat, din primejdii de moarte. Se zice că o corabie care îl purta pe regele Ludovic al XIV-lea al Franţei fu cuprinsă pe mare de o furtună. Primejdia era ca vasul să se scufunde. Corăbierii şi călătorii îşi vedeau cu groază sfârşitul în învolburarea apelor. Atunci regele luă în braţe un copil care se afla pe corabie , îl ridică spre ceruri şi zise: ”Doamne, îndură-te şi ne scapă de la înec. Iar dacă noi cei mari, pentru păcatele noastre nu suntem vrednici să ne ajuţi, ai milă măcar de acest nevinovat copilaş!” La acea rugă se zice că vântul s-a potolit, valurile s-au liniştit, furtuna a încetat, de parcă Iisus însuşi şi-ar fi întins mâinile spre valurile înfuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.
Deci, cunoaştem că, prin nevinovăţia lor, copiii sunt ca nişte îngeri care salvează pe oameni de înfricoşata moarte. În preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de un paradis pământesc. Surâsul unui prunc este o floare culeasă din rai, o oglindire a luminii de sus. Mai ales din ziua când Mântuitorul a luat copiii în braţele Sale divine şi a zis plin de iubire: ”Lăsaţi copiii să vină la Mine căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, mai cu seamă de când a declarat că cine primeşte un prunc în numele Lui, pe El însuşi îl primeşte.
Preot Ştefan Slevoacă